„Iată dar cum trebuie să vă rugați: „Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pă pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin!” (Matei 6:9-13)

 Cărturarul protestant John Stott numește aceaste cuvinte „Tiparul creștin de rugăciune”. Iată câteva din însemnările sale pe marginea acestei rugăciuni model:

„Diferența esențială dintre modelele de rugăciune fariseic, păgân și creștin constă în cum este Dumnezeul căruia ne rugăm. Isus ne-a spus să I ne adresăm ca „Tatăl nostru care este în ceruri”. Dumnezeu este o persoană în aceeași măsură ca și noi, de fapt, chiar mai mult. În al doilea rând, El iubește... El întruchipează idealul de părinte. În al treilea rănd, El are putere. Nu este doar bun, ci și măreț. Cuvintele „în ceruri” denotă nu atât locul unde se află, cât autoritatea și puterea pe care le are la dispoziție în calitate de creator și stăpânitor al tuturor lucrurilor... Este un lucru înțelept ca, înainte de a ne ruga, să ne facem timp pentru a ne aminti cine este El.

Toată lumea știe că rugăciunea „Tatăl nostu” este formată din două părți, prima preocupată de slava lui Dumnezeu, iar a doua de nevoile omului, cred însă că primul comentator care a sugerat o paralelă între ea și Cele Zece Porunci a fost Calvin. Acestea sunt, de asemenea, formate din două mari grupe și prezintă aceeași prioritate: prima tablă schițează datoria noastră față de semeni, iar a doua datoria noastră față de aproapele.

Primele trei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru” dau glas preocupării noastre pentru slava lui Dumnezeu în ce privește Numele, stăpânirea și voia Lui. Numele lui Dumnezeu nu este doar combinația literelor care îl compun. Numele reprezintă persoana care îi poartă, caracterul și activitatea acestuia. Așa că „numele” lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși, așa cum este El în Sine și cum s-a revelat pe Sine. Numele Lui este deja „sfânt”... dar noi ne rugăm ca acest nume să fie sfințit, „tratat ca sfânt”. Împărăția lui Dumnezeu este stăpânirea lui împărătească. A ne ruga „vie” împărăția Lui înseamnă a ne ruga atât ca ea să crească – prin mărturia Bisericii, oamenii supunându-se lui Isus, cât și ca ea să se săvârșească – la întoarcerea lui Isus cu slavă pentru a primi puterea și stăpânirea. Voia lui Dumnezeu... Isus ne poruncește să ne rugăm ca viața pe pământ să ajungă să reflecte mai mult viața din ceruri. Căci expresia precum în cer și pe pământ pare să se aplice în egală măsură sfințirii Numelui lui Dumnezeu, răspândirii împărăției Sale și împlinirii voii Sale.

În a doua jumătate a rugăciunii „Tatăl nostru”, adjectivul posesiv se transformă din „ta” în „noastră”, îndreptându-ne atenția de la problemele lui Dumnezeu la ale noastre. După ce ne-am exprimat preocuparea arzătoare pentru slava Lui, ne exprimăm acum dependența umilă de harul Lui. Pentru că Dumnezeu este „Tatăl nostru din ceruri” și ne iubește cu o dragoste paternă, El este preocupat de binele copiilor Săi din toate punctele de vedere și dorește să venim cu încredere cu nevoile noastre înaintea Lui, cu nevoia de a primi hrană, iertare și izbăvire de rău.

Prin „pâine” Isus înșelege lucrurile necesare vieții, și nu lucrurile extravagante ale vieții. A-i cere lui Dumnezeu „dă-ne”, nu înseamnă, desigur, că majoritatea oamenilor nu va trebui să mai lucreze, pentru a-și câștiga pâinea... Este în schimb o expresie de dependență. Iertarea este la fel de indispensabilă vieții și sănătății sufletului ca și hrana pentru trup. Păcatul cere pedeapsă. Dar când Dumnezeu ne iartă păcatul, El suspendă pedeapsa și renunță la acuzațiile formulate împotriva noastră. Cuvintele adăugate: „precum și noi iertăm greșiților noștri”... afirmă că Tatăl ne va ierta dacă și noi ierăm pe ceilalți. În spatele ultimei cereri, se află implicația că diavolul este prea tare pentru noi, că noi suntem prea slabi pentru a-i face față, dar că Tatăl nostru ceresc ne va izbăvi, dacă îl rugăm. Așadar, cele trei cereri pe care Isus le pune pe buzele noastre sunt de o vastitate fermecătoare. Ele acoperă, în principiu, întregul spectru al nevoilor umane – materia (pâinea noastră de toate zilele), spiritual (iertarea păcatelor) și moral (izbăvirea de rău).

Ori de câte ori ne rugăm, noi dăm glas dependenței noastre de Dumnezeu în toate domeniile vieții umane. Mai mult, un creștin triunitarian nu are cum să nu vadă în aceste trei cereri o aluzie la trinitate, întru-cât prin creația și providența Tatălui primim pâinea cea de toate zilele, prin jertfa ispășitoare a Fiului putem primi iertarea și prin sălășluirea puterii Duhului în noi suntem izbăviți de cel rău. Nu este de mirare că unele manuscrise antice se încheie cu o doxologie, atribuind „împărăția și puterea și slava” Dumnezeului triun căruia Îi aparțin.”