„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!” (Psalmul 139:23-24)

   Filozoful antic Socrate exclamă: „Cunoaște-te pe tine însuți!” O bună bucată de vreme după ce m-am întors la Domnul am crezut că unul din motivele pentru care Dumnezeu permite încercări în viețile celor credincioși este dorința Lui de a ne cunoaște inimile. Pe măsură ce L-am cunoscut tot mai mult pe Cel Prea Înalt mi-am dat seamă că El n-are tebuință să-i facă cineva mărturisiri despre nici un om. Dumnezeu este atotștiutor astfel că încercările au mai degrabă rolul de a ne revela nouă înșine starea personală și a ne face conștienți de totala dependență de harul divin. În sensul acesta poate fi înțeleasă rugăciunea lui David, rugăciune prin care îi cere Celui despre care afirmă că știe totul,  să se ocupe de el în vederea îndreptării.

   Nu spun un lucru nou atunci când afirm că ceea ce ne distinge pe noi oamenii de celelalte făpturi de pe pământ este prezența în noi a conștiinței, conștiință care ne face să ne înțelegem menirea, să pronunțăm judecăți morale, să ne evaluăm și să ne îndreptăm. Cercetarea de sine, auto-evaluarea, trebuie să fie o practică constantă a fiecărui creștin(ă) matur(ă). Aici două extreme sunt de evitat. Am spus că auto-evaluarea trebuie să fie constantă, nu permanentă. De pildă, un comerciant își face casa la sfârșitul zile. Ce s-ar întâmpla dacă după fiecare vânzare și-ar închide magazinul pentru a număra banii? Sigur că atunci când am înțeles că am comis o greșeală grosolană și evidentă, este potrivit să reparăm numaidecât. Dacă însă am face din cercetarea de sine o obsesie permanentă, am ajunge să pierdem complet liniștea vieții și bucuriei mântuirii. Cealaltă extremă este dată de lipsa totală a unei evaluări personale. Omul căruia nu-i pasă de cum arată și ce se spune despre el, sau are impresia că totul mereu este bine în viața lui, se află într-o gravă eroare existențială. Biblia spune că; „toți greșim în  multe feluri”, și „fiecare să se cerceteze pe sine însuși”. (Iacov 3:2; 1Corinteni 11:28)

   Momentele din zi când ești singur și liniștit pot fi momente în care să aplici auto-evaluarea. Lectura Bibliei sau a unei cărți creștine, rugăciunea de seară, de asemeni oferă momente prețioase de cercetare personală. Începutul sau frâșitul unei lucrări, ascultarea unei predici, apropierea Cinei, sfârșitul de an, sunt și ele momente propice de introspecție. Un eșec, o durere, sunt experiențe care cer cercetare de sine. Durerea a fost numită și glasul lui Dumnezeu. Dacă ai descoperit nereguli și sufletul tău este neliniștit, stai de vorbă cu Dumnezeu. Neliniștea este de la Duhul Sfânt care este întristat de păcatul nostru. Mărturisește-ți Domnului cu regret calea rea și cere-i să te ducă pe calea veșniciei. Dumnezeu nu este surprins de faptul că omul greșește, ci de faptul că se complace în greșeală. Vai, în lumea noastă de astăzi, în care cunoașterea este un mod de viață pentru atâția, este dramatic că mulți nu se cunosc pe ei înșiși, nu știu că sunt păcătoși pierduți, nu știu că au nevoie urgentă de harul lui Dumnezeu. Traian Dorz într-o poezie spune: „În trecerea grăbită prin lume, către veci, // Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci! ... Fă-ți timp de rugăciune, de post și meditări, ... Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai, // Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai, // Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți, // Fă-ți timp să-i dai veții și morții tale preț. // Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi; // Comoara risipită a vieții, n-o mai strângi.”