Cernerea din urmă și grâul ascuns

​A venit vremea în care Biblia se împlinește sub ochii noștri cu o repeziciune înfricoșătoare. Proorocul spunea odinioară: „Lopata Lui este în mână, Își va curăți aria”. Nu mai trăim vremuri de vorbărie, ci vremuri de judecată care începe chiar de la casa lui Dumnezeu. Sita cernerii din urmă s-a pus în mișcare și scuipă afară, fără milă, tot ce este pleavă, spoială și fățărnicie.
​Astăzi se împlinește Scriptura care spune că mulți vor veni în ziua aceea și vor zice: „Doamne, Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău? N-am făcut noi minuni și lucruri mari?”, iar El le va răspunde răspicat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi care lucrați fărădelegea!”.
​Câtă amăgire! Mulți își pun daruri ei înșiși, fără ca Dumnezeu să-i fi chemat vreodată. Dar cel mai vestit și mai îmbrățișat „dar” al lor a ajuns cel de a mustra. De la amvoane, cu priviri tăioase, pline de venin și mândrie, aruncă cuvinte grele care nu zidesc, ci strivesc. În loc să tamăduiască, ei distrug inimi fragile și ucid sufletește. Aceasta nu este lucrarea Duhului Sfânt, ci o adevărată criminalitate spirituală îmbrăcată în haine de dreptate! Se folosește amvonul ca o bâtă, iar Biserica ca o scenă pentru a descărca răutatea și frustrarea unor oameni plini de ei înșiși, care ucid oameni pentru care Hristos și-a dat viața.
​Câtă foame de bani, câtă foame de faimă și de stăpânire! Se strigă tare, se fac spectacole, se adună averi pe seama Evangheliei și se amăgesc oamenii. Pleava se crede mare pentru că zboară sus când bate vântul, dar este ușoară, goală pe dinăuntru și fără nici-o valoare în ochii lui Dumnezeu. Destinul ei este unul singur: focul care nu se stinge.
​În mijlocul acestei gălăgii, Dumnezeu are o rămășiță. Are grâul ascuns.
​Grâul nu face zgomot pe ogor. Grâul tace și are greutate, pentru că poartă în el Viața. Grâul ascuns sunt acei puțini despre care scrie în Apocalipsa că „nu și-au întinat hainele” și care urmează pe Miel oriunde merge El.
​Sunt sufletele tăcute care nu se închină Baalului acestei lumi – nu se închină banului, nu se închină aplauzelor și nu caută slava de la oameni. Sunt credincioșii simpli, bătrânele care plâng pe genunchi în odăița lor ascunsă, oamenii zdrobiți de privirile tăioase ale celor de la amvoane, dar pe care cerul îi numește prieteni. Ei au înțeles cuvântul Domnului: „Oricine se înalță va fi smerit, iar cine se smerește va fi înălțat”.
​Cernerea nu iartă nimic din ce e fals. Tot ce n-a fost zidit pe Piatra-Hristos, ci pe nisipul mișcător al mândriei omenești, se va dărâma și căderea îi va fi mare.
​Grâul însă nu se teme de sită. Grâul știe că bătutul pe arie și zdrobirea nu sunt spre nimicire, ci spre curățire. Căci ca să ajungi pâine pe masa Domnului, trebuie mai întâi să fii zdrobit, să moară în tine orice urmă de eu, de mândrie și de judecată rea.
​Să nu ne lăsăm furați de spectacolele religioase și nici doborâți de faptele celor ce ucid sufletește de la amvoane. Toate acestea se vor preface în scrum. Să căutăm să fim grâu ascuns – plini de Duhul Sfânt, mici în ochii noștri, tari în Scriptură și plini de dragoste adevărată.
​Căci lopata este deja în mână, iar Domnul vine să-și strângă grâul în hambar, iar pleava să o ardă cu foc nestins.
Diana G. U.