Uneori, nu trebuie să cauți prea departe ca să vezi cât de mare poate fi distanța dintre Cuvântul pe care îl auzim și viața pe care o vedem în jurul nostru.

Ascultăm despre dragoste, despre frățietate, despre jertfă și despre slujire. Auzim chemări pentru misiuni, pentru proiecte, pentru nevoi aflate la mii de kilometri. Se strâng fonduri, se fac drumuri, se duc ajutoare și se povestesc lucrările făcute peste hotare.

Și toate acestea ajung să ridice o întrebare simplă, pe care poate mulți o poartă în inimă, dar puțini au curajul să o spună:

Ce se întâmplă cu omul care are nevoie chiar lângă noi? Cu familia din propria biserică ce nu mai știe cum să ajungă de la o lună la alta? Cu fratele care nu are ce pune pe masă? Cu sora care trece printr-o lipsă și nu îndrăznește să ceară? Cu omul care a fost prezent când s-a putut, a dăruit când a avut, iar acum, când viața lui s-a schimbat, pare că nu mai este atât de important?

Poate că aici se află una dintre cele mai dureroase contradicții pe care le putem întâlni în lumea creștină: nevoia de departe ajunge uneori să fie mai vizibilă decât nevoia de aproape. Oamenii aud despre Africa și se deschid portofele. Aud despre America și se strâng fonduri. Văd imagini din locuri îndepărtate și inimile sunt mișcate. Dar când un om sărac stă în aceeași biserică, lângă ei, nevoia lui poate rămâne aproape nevăzută.

De ce?

Poate pentru că ceea ce este departe se vede mai ușor în fotografii, în proiecte și în rapoarte. O lucrare făcută peste hotare poate deveni cunoscută. Poate fi prezentată, distribuită și apreciată de mulți.
Ajutorul oferit în tăcere unei familii din propria biserică este însă mult mai greu de transformat în imagine. O pâine pusă pe masa unui frate nu aduce audiență. O chirie plătită pentru cineva aflat în nevoie nu aduce neapărat recunoaștere. Un ajutor dat unei văduve nu ajunge pe afișe. O mână întinsă unui om căzut poate rămâne cunoscută doar de Dumnezeu. Și poate tocmai aici se vede cât de curată este inima unei lucrări.

Pentru că Dumnezeu nu privește doar fapta. El vede și motivul.

Poate fi strânsă o sumă mare pentru o cauză nobilă, dar întrebarea rămâne: câtă grijă există pentru oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat deja în mijlocul nostru? Nu cred că problema este misiunea în sine. Problema apare atunci când misiunea devine mai importantă decât omul, proiectul mai important decât sufletul, iar imaginea lucrării mai importantă decât dragostea care ar trebui să o însoțească.

Atunci cuvintele despre frățietate încep să sune gol. Pentru că frățietatea nu se vede doar când stăm împreună la biserică. Se vede când unul cade și altul se apleacă. Se vede când unul nu are și altul împarte. Se vede când cineva nu mai poate duce singur și altcineva îi ia o parte din povară. Scriptura spune atât de limpede: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele și unul dintre voi le zice: «Duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă! », fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce le folosește?”

Poate că acest verset ar trebui citit nu doar cu Biblia în mână, ci și privind în jurul nostru.
Cine are nevoie? Cine duce lipsă? Cine suferă în tăcere? Cine a ajuns să nu mai aibă putere să ceară? Și mai ales: cine dintre noi vede și trece mai departe?

Pentru că putem ajunge să cunoaștem nevoile unor oameni de pe alte continente și să nu cunoaștem nevoia omului care stă lângă noi. Putem strânge bani pentru lucrări care ne fac cunoscuți în multe locuri și să nu observăm că în propria comunitate există oameni care au nevoie de ajutor. Putem vorbi despre cât de mult trebuie dusă Evanghelia în lume și să uităm că Evanghelia începe să vorbească prin noi chiar în locul în care ne aflăm.

Nu spun aceste lucruri ca să judec pe cineva. Sunt întrebări care merită puse, pentru că fiecare credincios trebuie să se cerceteze înaintea lui Dumnezeu.

Cât din ceea ce fac pentru Dumnezeu este dragoste? Cât este datorie? Cât este dorință de a fi folositor? Și cât este, poate fără să-mi dau seama, dorința de a fi văzut și cunoscut?

Hristos a vorbit despre faptele făcute în ascuns și despre Tatăl care vede ceea ce oamenii nu văd. Acolo este o frumusețe pe care lumea nu o poate aplauda. Să ajuți fără să-ți fie rostit numele. Să dăruiești fără să aștepți recunoștință. Să ridici un om fără să transformi durerea lui într-o prezentare. Să faci bine și să lași Dumnezeu să știe.
Poate că Biserica are nevoie din nou să descopere această frumusețe simplă. Pentru că lucrarea lui Dumnezeu nu se măsoară doar prin distanțele parcurse, prin proiectele începute sau prin fondurile strânse. Se măsoară și prin omul pe care l-am văzut când nimeni altcineva nu l-a văzut. Prin masa pe care am umplut-o. Prin sufletul pe care l-am ridicat. Prin fratele căruia i-am spus nu doar „Domnul să te ajute”, ci am fost acolo când a avut nevoie. În Faptele Apostolilor citim despre primii creștini că „nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă”.

Acest verset spune foarte mult fără să aibă nevoie de explicații complicate. Poate că înainte să privim spre capătul lumii ar trebui să privim puțin mai atent în jurul nostru. Poate că înainte să ne bucurăm că o lucrare a devenit cunoscută departe, ar trebui să ne întrebăm dacă oamenii de aproape se simt iubiți. Poate că înainte de următoarea strângere de fonduri ar merita să verificăm dacă nu există cineva în propria biserică pentru care o sumă mică ar însemna o masă pusă pe masă, o factură plătită sau o zi în care să poată răsufla.

Nu știm ce vede Dumnezeu în spatele fiecărei lucrări. Dar știm ce ne-a lăsat în Cuvânt. Știm că dragostea nu este doar un cuvânt. Știm că frații trebuie purtați unii pe alții. Știm că omul în nevoie nu trebuie lăsat singur. Și știm că Dumnezeu nu Se uită la ceea ce impresionează oamenii, ci la inimă. Poate că adevărata întrebare pentru Biserică nu este cât de departe a ajuns. Ci cât de aproape a rămas de Hristos.

Pentru că între Cuvânt și interese poate exista o distanță foarte mică. Uneori este doar atât cât este între o nevoie văzută și o inimă care alege să treacă mai departe.

Iar acolo, în acel loc nevăzut dintre ceea ce spunem și ceea ce facem, se vede adevărul.
Diana G. U.