Trăim vremuri în care, între oamenii care îl numesc pe Dumnezeu „Tată”, s-a lărgit o prăpastie pe care nu mai putem să o ignorăm.

Unii creștini se întreabă cum să plătească pâinea, chiria, medicamentele sau facturile. Unii își socotesc fiecare leu și se roagă la Dumnezeu ca să le ajungă de la o lună la alta. Iar alții nu mai știu unde să plece în următoarea vacanță.

Și nu este păcat să ai o casă, o mașină, să călătorești sau să te bucuri de ceea ce Dumnezeu ți-a dat. Biblia nu condamnă binecuvântarea materială. Problema începe atunci când binecuvântarea devine nepăsare față de lipsa altuia.

Când un frate spune: „Nu am cu ce să-mi hrănesc copilul”, iar răspunsul nostru este: „Roagă-te, frate, Dumnezeu te va ajuta”, în timp ce noi avem masa plină și posibilitatea să-l ajutăm, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva am transformat rugăciunea într-o scuză pentru lipsa faptelor.

Biblia spune foarte direct: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele, și unul dintre voi le zice: «Duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă! », fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce le-ar folosi?”
Asta este realitatea pe care uneori nu vrem să o vedem.

Este ușor să-i spui celui sărac că trece printr-o „încercare”. Este ușor să-i spui celui flămând să aibă credință. Este ușor să-i spui celui care nu-și poate plăti facturile: „Roagă-te mai mult.” Dar întrebarea este: dacă Dumnezeu te-a binecuvântat pe tine, nu cumva rugăciunea acelui om trebuia să primească răspuns și prin mâna ta?
Prima Biserică nu funcționa după principiul: „Fiecare cu încercarea lui.”
Biblia spune: „Toți cei ce credeau erau împreună la un loc și aveau toate de obște. Își vindeau ogoarele și averile și banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia.”

Nu înseamnă că fiecare creștin trebuie să-și vândă casa sau să trăiască în sărăcie. Înseamnă că nevoia fratelui nu trebuia să-l lase indiferent pe celălalt. Apostolul Ioan spune ceva și mai greu de ocolit: „Dar cine are bogățiile lumii acesteia și vede pe fratele său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?”, nu spune doar „să te rogi pentru el”. Spune să nu-ți închizi inima.

Putem posta versete despre dragoste, putem vorbi despre har, putem cânta despre Dumnezeu, putem ridica mâinile în biserică, dar dacă trecem pe lângă omul în nevoie și spunem „Dumnezeu să te ajute”, deși noi putem să-l ajutăm, trebuie să ne cercetăm credința. Pentru că credința adevărată nu este doar ceea ce spun buzele, ci și ceea ce fac mâinile. Isus nu ne-a spus doar să-i privim pe cei flămânzi și să ne rugăm pentru ei. El spune: „Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut…”
Și mai spune:
„Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.”

Aici este partea care doare. Poate că omul pe care îl numim „încercat” este chiar omul prin care Dumnezeu ne pune la încercare pe noi. Poate că nu întrebarea este doar: „De ce îngăduie Dumnezeu săracului această încercare?”
Poate că Dumnezeu ne întreabă și pe noi: „Ce vei face tu cu ceea ce ți-am pus în mână?”
Nu este greșit să te bucuri de o vacanță. Dar este tragic să ai bani pentru o vacanță și să nu ai inimă pentru un frate care nu are bani de pâine. Nu este păcat să conduci o mașină bună. Dar devine o problemă când mașina ta valorează mai mult pentru tine decât sufletul și nevoia celui de lângă tine.
Nu este păcat să ai o casă frumoasă. Dar este trist când casa este plină, iar în apropiere există oameni care dorm flămânzi, și li se spune doar: „Domnul să te binecuvânteze.”

Creștinismul nu ne-a chemat să măsurăm cât de mult putem strânge, ci cât de mult putem dărui.
„Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul.”

Asta este credința pe care o cere Biblia. Nu o credință care privește de la distanță și explică sărăcia altuia. Nu o credință care spune „Este încercarea lui.” Ci o credință care se apropie și întreabă: „Frate, de ce ai nevoie?” Pentru că uneori Dumnezeu nu trimite un înger cu pâinea. Trimite un creștin. Și dacă acel creștin vede pâinea pe care o poate împărți, dar alege să spună doar „roagă-te”, atunci problema nu mai este doar încercarea celui sărac. Este și încercarea inimii celui care are.
Iar Biblia spune: „Cine are milă de sărac împrumută pe Domnul, și El îi răsplătește binefacerea.”

Poate că avem nevoie să ne întoarcem la o Evanghelie în care nu doar vorbim despre iubire, ci o și demonstrăm. Pentru că Dumnezeu nu ne va întreba doar cât am știut.
Ne va întreba și ce am făcut cu ceea ce am știut.
Nu este greșit să fii binecuvântat. Greșit este să fii binecuvântat și să devii orb față de cel care suferă lângă tine.

Am simțit să scriu acest text pentru că astăzi am auzit o veste care mi-a mâhnit sufletul: o familie din biserica din care fac parte a ajuns în situația de a nu avea ce pune pe masă. M-a durut să știu că, în timp ce unii dintre frații noștri se întreabă ce vor pune pe masă copiilor lor, alții sunt plecați în vacanțe și se bucură de belșug, fără să știe sau fără să se întrebe dacă în propria noastră comunitate există cineva care are nevoie de ajutor.
Nu spun aceste lucruri ca să judec pe cineva și nici pentru că este greșit să mergem în vacanță. Dar mă întreb: dacă avem posibilitatea să ajutăm, cum putem să rămânem nepăsători? Cum putem să spunem despre un frate flămând că „este încercarea lui” și să mergem mai departe, când poate Dumnezeu ne-a pus chiar pe noi în locul potrivit ca să fim răspunsul la rugăciunea lui?

M-a mâhnit sufletul pentru că noi nu suntem doar oameni care mergem în aceeași clădire duminica. Suntem chemați să fim trupul lui Hristos, să ne purtăm poverile unii altora și să nu lăsăm pe nimeni singur în suferință. Poate că astăzi Dumnezeu nu ne cere să facem ceva extraordinar. Poate ne cere doar să vedem, să auzim, să ne pese. Și, dacă putem, să întindem mâna.
Pentru că uneori, înainte să spunem unui om: „Roagă-te, Dumnezeu te va ajuta”, ar trebui să ne întrebăm cu sinceritate:

„Doamne, oare nu m-ai trimis chiar pe mine să-l ajut?”
Diana G. U.