Când oamenii îl împart pe Dumnezeu

Am ajuns într-un timp în care oamenii nu se lovesc doar cu pumnii, ci și cu vorbele, cu privirile, și cu superioritatea religioasă. Ne lovim pentru că unul este dintr-o denominație și celălalt din alta. Ne respingem pentru că unul se roagă într-un fel, altul în alt fel. Unii se consideră mai curați, mai adevărați, mai aproape de Dumnezeu decât ceilalți. Și, fără să ne dăm seama, ajungem să facem exact ceea ce Dumnezeu nu ne-a cerut: să ne judecăm unii pe alții.

Am construit ziduri acolo unde Dumnezeu ne-a cerut dragoste. Am pus preț pe oameni și am început să-i măsurăm după biserica în care merg, după felul în care se îmbracă, după felul în care se roagă, după ce denominație scrie pe ușa bisericii lor. Și întreb: unde mai este omul în toate acestea?

De ce, atunci când întâlnim un om, primul lucru pe care vrem să-l știm este din ce grupare face parte? De ce ne interesează mai mult dacă este „de-al nostru” decât dacă are o inimă sinceră? De ce îi deschidem ușa celui care aparține denominației noastre, dar o închidem în fața celui care crede altfel? De ce îl considerăm frate pe unul și aproape străin pe celălalt?

Cine ne-a dat dreptul să împărțim oamenii în „ai noștri” și „ai lor”?

Dumnezeu este unul singur. Nu există un Dumnezeu pentru penticostali, altul pentru baptiști, altul pentru ortodocși, altul pentru catolici sau altul pentru orice altă confesiune. Oamenii au creat denumiri, organizații, tradiții și forme diferite de închinare. Dar Dumnezeu nu S-a împărțit între oameni. Noi L-am împărțit. Noi am trasat granițe. Noi am ridicat garduri. Noi am spus: „La noi este adevărul, la ceilalți nu.”

Și uneori am ajuns atât de convinși că numai noi avem dreptate, încât am uitat să mai iubim.

Ce trist este să vezi oameni care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, dar nu pot suporta omul care gândește diferit. Să auzi predici despre iertare, iar apoi să vezi oameni care nu-și mai vorbesc cu vecinul pentru că aparține altei biserici. Să auzi despre har, dar să vezi dispreț. Să auzi despre smerenie, dar să vezi superioritate. Să auzi despre iubire, dar să vezi discriminare. Asta trebuie să ne doară.

Pentru că nu putem vesti un Dumnezeu al iubirii și, în același timp, să construim între oameni ziduri de ură. Nu putem spune că suntem ai lui Dumnezeu și să ne bucurăm când îl vedem pe celălalt căzut. Nu putem spune că suntem frați și să ne comportăm ca niște dușmani doar pentru că avem diferențe de doctrină sau de denominație.

Diferențele pot exista. Oamenii pot avea convingeri diferite. Pot interpreta anumite lucruri diferit. Dar diferența nu ne dă dreptul la ură. Putem să nu fim de acord fără să ne insultăm. Putem să avem convingeri diferite fără să ne disprețuim. Putem să ne rugăm diferit fără să ne considerăm dușmani. Putem să aparținem unor comunități diferite și totuși să ne respectăm ca oameni.

Pentru că înainte de orice etichetă religioasă există o ființă omenească. Un om care plânge. Un om care suferă. Un om care are nevoie de ajutor. Un om care poate fi rănit de cuvintele noastre.

Și poate că Dumnezeu ne va întreba într-o zi nu câte certuri am câștigat, nu câți oameni am convins că noi avem dreptate și nici câți oameni am făcut să plece dintr-o biserică. Poate ne va întreba cât am iubit, cât am iertat, cât am ajutat, cât am ridicat un om căzut și câtă lumină am adus într-o lume care deja este plină de întuneric.

Astăzi, unii se luptă pentru religie ca și cum mântuirea ar fi proprietatea unei organizații. Se atacă reciproc, se numesc rătăciți, se judecă, se separă, se evită, se privesc de sus, și, în tot acest timp, oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu privesc la noi și se întreabă: „Dacă acesta este creștinismul vostru, unde este dragostea?”

Aceasta este întrebarea care ar trebui să ne trezească.

Nu spun să renunțăm la convingerile noastre. Nu spun să numim bine ceea ce considerăm rău. Nu spun că toate diferențele sunt neimportante. Spun doar atât: să nu transformăm diferențele în dușmănie.

Să nu folosim credința ca armă împotriva celuilalt. Să nu folosim Biblia ca să lovim oameni, în timp ce uităm să ne verificăm propria viață. Să nu ne credem mai sfinți doar pentru că aparținem unui anumit grup. Să nu confundăm denominația cu Dumnezeu. Și, mai ales, să nu uităm că Dumnezeu nu are nevoie ca noi să-L apărăm prin ură. Dacă Dumnezeu este iubire, atunci și cei care spun că îi aparțin trebuie să învețe să iubească.

Poate că ar trebui să încetăm să mai întrebăm: „Din ce cult ești?” și să începem să întrebăm: „Ce fel de om ești?” Pentru că numele de pe ușa bisericii nu spune totul despre inima omului. Haina nu spune totul despre caracter. Cuvintele religioase nu spun totul. A face parte dintr-un cult nu este o garanție că omul a învățat să iubească.

Avem nevoie de mai puțină mândrie religioasă și de mai multă smerenie. Mai puține etichete și mai multă dragoste. Mai puțină judecată și mai multă milă. Mai puține ziduri și mai multe mâini întinse. Dumnezeu este unul. Iar dacă ne numim copiii Lui, atunci să nu mai fim oamenii care se lovesc unii pe alții pentru diferențele lor. Să fim oamenii care, chiar și atunci când nu gândesc la fel, știu să spună: „Nu sunt de acord cu tine, dar te respect. Nu gândim la fel, dar nu te urăsc. Nu aparții grupului meu, dar ești tot om și meriți dragoste.”

Pentru că lumea nu mai are nevoie de creștini care se luptă între ei. Lumea are nevoie de oameni care să arate, prin viața lor, că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât orice denominație.

Nu noi îl împărțim pe Dumnezeu. Nu noi hotărâm cine este vrednic de iubire. Nu noi suntem judecătorii oamenilor.

Să ne întoarcem la ceea ce este simplu: un singur Dumnezeu, o singură dragoste, o singură omenire.

Și poate că atunci vom înțelege, în sfârșit, că diferențele dintre noi nu trebuie să devină motive de ură. Putem fi diferiți fără să fim dușmani. Putem avea convingeri diferite fără să ne pierdem omenia. Putem merge pe drumuri diferite, dar să ne întâlnim în același loc: în dragostea față de Dumnezeu și față de oameni.
Diana G. U.