Oile flămânde a păstorilor sătui

Mă doare să văd cât de multe oi ale Domnului sunt flămânde, rănite și singure, în timp ce unii dintre cei care au fost puși să le păstorească par să nu mai vadă durerea lor. Nu spun asta ca să lovesc în oameni, ci pentru că există un adevăr pe care nu mai putem să-l ascundem sub cuvinte frumoase: sunt suflete în biserici care suferă, iar păstorii lor nu mai au timp pentru ele.

Oile sunt flămânde după Cuvânt, după rugăciune, după încurajare și după o mână întinsă la vreme de nevoie. Sunt oameni care au nevoie să fie căutați, ascultați și sprijiniți, dar de multe ori nimeni nu se mai interesează de ei. Cât timp omul vine la biserică, stă în bancă și este prezent în adunare, este văzut. Dar când boala îl țintuiește la pat, când necazul îl doboară sau când bătrânețea nu-i mai permite să ajungă la biserică, parcă devine invizibil.

Și aici mă întreb: unde sunt păstorii atunci?

Unde este păstorul când un frate bolnav stă singur în casă? Unde este când o soră bătrână nu mai poate coborî din pat? Unde este când o familie trece printr-o încercare grea și nu mai știe încotro să se îndrepte? Unde este când un suflet începe să se răcească și să se îndepărteze de Dumnezeu?

Pentru că este foarte ușor să vezi turma atunci când este adunată în biserică. Este ușor să vorbești înaintea oamenilor, să predici despre dragoste, despre credință și despre grija pentru aproapele. Dar adevărata grijă se vede atunci când nu mai sunt oameni în jur, când nu te aplaudă nimeni și când trebuie să mergi la ușa unui bolnav, să stai lângă un om necăjit și să-i porți povara.

Mă uit și văd cum unii păstori găsesc timp pentru drumuri, conferințe, întâlniri și ceea ce numesc „misiuni”, dar pentru omul bolnav din propria biserică nu mai găsesc timp. Se găsesc bani pentru deplasări și pentru lucruri care aduc imagine și respect, dar uneori nu se găsește nici măcar o mână de ajutor pentru o familie care trece prin lipsuri.

Și trebuie spus adevărul: nu orice drum este misiune doar pentru că este pus înaintea lui Dumnezeu. Uneori, ceea ce este numit misiune seamănă mai mult cu un concediu îmbrăcat în haine religioase, în timp ce adevărata misiune, cea de lângă noi, este lăsată deoparte.

Ce folos să mergi să predici altora despre Hristos, dacă nu vezi omul care suferă chiar în biserica ta? Ce folos să vorbești despre dragoste înaintea unei mulțimi, dacă nu poți să iubești omul care are nevoie de tine atunci când nu te vede nimeni? Ce folos să cauți oi pierdute în alte locuri, dacă nu observi că unele dintre oile din propria turmă se pierd chiar sub ochii tăi? — căci este scris, cine nu se îngrijește de ai săi, s-a lepădat de credință. Despre această lepădare ne vorbește Dumnezeu.

Hristos a spus că păstorul adevărat își cunoaște oile. Nu doar le numără. Nu doar le vede duminica. Le cunoaște. Știe când una lipsește, știe când una este rănită și merge după cea pierdută. Asta este păstorirea pe care o văd în Evanghelie.

De aceea mă doare când văd că, în unele locuri, oamenii au ajuns să fie tratați mai mult ca membri ai unei organizații decât ca suflete pentru care Hristos a murit. Dacă omul vine, contribuie, participă și este folositor, este căutat. Dacă ajunge bolnav, sărac, bătrân sau prea slăbit ca să mai facă ceva, interesul scade.

Dar Dumnezeu nu măsoară valoarea unui suflet după cât poate să ofere bisericii.

Un om bolnav nu este mai puțin important decât unul sănătos. Un bătrân nu este mai puțin valoros decât un tânăr. Un om sărac nu este mai puțin important decât unul care are bani. Oaia care nu mai poate face nimic pentru biserică rămâne tot oaia lui Dumnezeu.

Și mai este un lucru pe care trebuie să-l spun: turma nu aparține păstorilor. Biserica nu este proprietatea lor. Oamenii nu sunt proprietatea lor. Amvonul nu este un loc de putere și nici un loc de unde să fie controlați oamenii. Păstorul a primit o responsabilitate, nu un tron. A primit o slujbă, nu dreptul de a se ridica deasupra celor pe care trebuie să-i slujească.

De aceea, când un păstor se obișnuiește cu confortul, cu mașini scumpe, cu drumuri, cu mese și cu respect, dar nu mai simte durerea oamenilor simpli din biserică, ceva s-a rupt în slujirea lui.

Nu spun că orice călătorie este greșită și nici că un păstor nu are voie să se odihnească. Dar când concediul este numit misiune, iar bolnavul este lăsat singur, trebuie să ne punem întrebări. Când pentru străini se găsește timp și bani, iar pentru cei din propria turmă nu, ceva nu mai este în ordine.

Pentru că adevărata misiune nu începe întotdeauna într-o țară îndepărtată. Uneori începe la două străzi de biserică, în casa unei surori bolnave, în camera unui bătrân, lângă patul unui om care nu mai are putere să se roage. Poate că acolo este omul pe care Dumnezeu îl așteaptă să-l vadă cineva. Poate că acolo este adevărata slujire.

Și nu cred că Dumnezeu se uită doar la predicile rostite de la amvon. Cred că se uită și la ușile la care nu s-a bătut, la telefoanele pe care nu le-am dat, la oamenii pe care nu i-am căutat și la durerile pe lângă care am trecut fără să ne pese.

Într-o zi, toate acestea vor avea un răspuns înaintea Lui. Atunci nu vor mai conta fotografiile din misiuni, funcțiile, titlurile, aplauzele sau cât de frumos au știut să vorbească. Va conta dacă a fost hrănită turma, dacă au îngrijit oaia cea bolnavă, dacă a fost ridicată cea căzută și dacă au căutat-o pe cea pierdută.

Pentru că oile nu au nevoie doar de predici despre dragoste. Au nevoie să fie iubite. Nu au nevoie doar să audă despre milă. Au nevoie să primească milă. Nu au nevoie doar să li se vorbească despre grijă. Au nevoie să fie îngrijite. Iar dacă un păstor nu mai vede oile flămânde din jurul lui pentru că este prea ocupat cu propria viață, cu propria imagine și cu propriile drumuri, atunci poate că problema nu este că oile nu mai ascultă. Vor căuta alt păstor.

Poate că problema este că păstorul nu mai păstorește. Și spun toate acestea cu durere, pentru că biserica nu ar trebui să fie locul în care omul bolnav este uitat, bătrânul este neglijat, săracul este privit de sus, iar cel căzut este lăsat să se ridice singur.

Biserica ar trebui să fie locul unde oaia găsește hrană, adăpost și grijă. Iar păstorul adevărat nu ar trebui să fie găsit doar în fața turmei, cu Biblia în mână. Ar trebui să fie găsit și lângă oaia care plânge, lângă oaia bolnavă, lângă oaia rănită și lângă oaia pe care ceilalți au uitat-o.

Pentru că Dumnezeu nu i-a pus pe păstori peste oi ca să fie slujiți de ele, ci ca să le slujească.

Iar oile care mor de foame nu pot fi ascunse la nesfârșit sub o predică frumoasă.
Diana G. U.