Bărbăție fără Hristos

Este vremea să spunem răspicat un adevăr pe care prea mulți se tem să-l spună: există astăzi învățături rostite chiar de la amvon care nu îl apropie pe om de caracterul lui Hristos, ci îi hrănesc mândria.

Se aude: „Nu ești bărbat dacă soția nu îți este supusă. Nu ești bărbat dacă nu face ca tine. Nu ești bărbat dacă nu ești stăpânul ei.”

Greșit!

Bărbăția nu se măsoară prin cât de mult își poate controla un bărbat soția. Iar „capul familiei” nu înseamnă „stăpânul femeii”.

Efeseni 5:25 spune: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.”

Aceasta este măsura!

Hristos nu și-a demonstrat autoritatea zdrobind Biserica, ci dându-se pe Sine pentru ea. Hristos a purtat crucea; nu a devenit crucea Bisericii.

Așa ar trebui să fie și soțul: să poarte crucea responsabilității, a jertfei, a răbdării și a iubirii, nu să pună o cruce pe umerii soției și să-i spună: „Du-o, pentru că eu sunt capul!”

Un soț care își umilește soția, îi controlează conștiința, îi interzice să vorbească, îi anulează opinia și îi cere ascultare oarbă nu demonstrează că este un bărbat puternic. Demonstrează că încă nu a învățat lepădarea de sine.

Și aici trebuie spus ceva și despre comitet.

Când un comitet merge într-o familie pentru a cerceta o problemă, nu poate merge direct la femeie cu lista de lucruri pe care trebuie să le facă, în timp ce bărbatului i se spune doar: „Tu ești capul, trebuie să fii ascultat.”

Nu! Ordinea responsabilității trebuie să înceapă de sus: Dumnezeu, apoi responsabilitatea soțului în casa lui, apoi relația dintre soț și soție.

Dacă familia este predată lui Dumnezeu, atunci primul om care trebuie cercetat cu privire la responsabilitatea spirituală a casei este capul familiei.

„Cum îți iubești soția? Cum vorbești cu ea? O asculți? O respecți? Îi protejezi sufletul sau îl rănești? Se vede Hristos în felul în care îți conduci casa?” Abia apoi putem vorbi despre responsabilitatea celuilalt.

Pentru că nu poți cere femeii să fie supusă unui bărbat care nu știe să fie asemenea lui Hristos. Nu poți cere femeii să tacă, iar bărbatului să vorbească peste ea. Nu poți cere femeii să se schimbe, în timp ce bărbatului îi confirmi că are întotdeauna dreptate.
Și mai ales nu poți folosi Biblia ca să justifici controlul.

Soțul nu este stăpânul sufletului soției. Dumnezeu este Domnul sufletului ei.

Soția nu este proprietatea soțului. Este omul pe care Dumnezeu i l-a încredințat spre iubire, cinste și protecție.

De aceea, orice învățătură care transformă autoritatea în dominație, supunerea în sclavie și respectul în frică este o învățătură care trebuie cercetată în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru că o sămânță greșită aruncată în inima unui om care nu s-a lepădat de sine poate deveni otravă într-o familie.

Iar în spatele acestor predici sunt, uneori, femei care plâng în tăcere. Femei cărora li s-a spus să rabde când sunt umilite. Să tacă atunci când sunt rănite. Să ierte fără ca nimeni să-l cheme pe cel care rănește la pocăință. Să fie „supuse”, în timp ce bărbatul nu este învățat să fie asemenea lui Hristos.

Aceasta nu este Evanghelia.

Evanghelia îl cheamă mai întâi pe om la lepădare de sine. Dacă ești bărbat și spui că ești capul familiei, atunci poartă responsabilitatea capului, nu coroana unui stăpân.
Fii primul care se pocăiește. Primul care își cere iertare. Primul care slujește. Primul care se jertfește. Primul care își iubește soția.

Pentru că adevărata bărbăție nu spune: „Fă ce spun eu!”
Adevărata bărbăție spune:
„Cum pot să te iubesc mai mult?”

Hristos nu a fost crucea nimănui. Hristos a purtat crucea. Iar soțul care spune că Îl urmează pe Hristos trebuie să învețe același lucru: să poarte crucea iubirii, nu să devină crucea femeii pe care a promis să o iubească.
Acolo este adevărata autoritate. Acolo este adevărata bărbăție.
Acolo este Hristos.
Diana G. U.