Iertarea impusă

„Domnul este aproape de cei cu inima frântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit.” (Psalmul 34:18)

De-a lungul anilor am întâlnit un lucru care m-a întristat profund. Sunt oameni care au fost răniți, mințiți, trădați și umiliți, iar în loc să fie mângâiați, au fost împovărați cu o singură poruncă: „Trebuie să ierți!”

De parcă iertarea ar fi o formulă care șterge într-o clipă ani de durere. De parcă o inimă zdrobită ar putea fi vindecată printr-o simplă obligație.

Și eu am trecut prin această experiență. După mai bine de douăzeci de ani de căsnicie, am aflat că omul alături de care îmi construisem viața îmi ascunsese o parte importantă din trecutul lui. Nu a fost doar durerea adevărului descoperit, ci și durerea unei încrederi sfărâmate. Iar când rana era încă deschisă, în loc să fiu înțeleasă, am fost acuzată. Mi s-a spus că eu sunt problema, că eu nu iubesc destul, că nu sunt suficient de supusă și că, dacă sunt creștină, trebuie să iert și să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ani la rând am purtat această povară. Mă întrebam dacă Dumnezeu chiar cere asta. Dacă El dorește ca omul rănit să tacă, să își ascundă lacrimile și să zâmbească doar pentru că alții îi spun: „Așa trebuie.”

Dar, cercetând Scriptura, am descoperit un Dumnezeu cu totul diferit de imaginea pe care unii oameni o prezintă.

Dumnezeu nu este Dumnezeul aparențelor. El este Dumnezeul adevărului.
Domnul Isus a spus: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.”
Am observat că libertatea începe cu adevărul, nu cu ascunderea lui. Mulți confundă iertarea cu negarea durerii. Însă Dumnezeu nu ne cere să spunem că răul nu a existat. El nu ne cere să numim minciuna adevăr sau trădarea dragoste.

Când Domnul Isus a fost lovit în casa marelui preot, El nu a răspuns cu ură, dar nici nu a pretins că nedreptatea era dreaptă. A spus:
„Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?”

Adevărul și blândețea au mers împreună.

Un alt exemplu este al lui Iosif. Frații lui l-au vândut ca rob. Ani întregi a purtat rana trădării. Când Dumnezeu l-a ridicat, Iosif nu s-a răzbunat, i-a iertat. Dar i-a și pus la încercare înainte de a se încredința din nou lor. Scriptura arată că el a vrut să vadă dacă inimile lor s-au schimbat. Iertarea nu a însemnat că încrederea s-a refăcut într-o clipă.
La fel și David. El a fost urmărit ani de zile de Saul fără să-i facă rău. A avut ocazia să se răzbune și nu a făcut-o. Dar nici nu s-a întors să locuiască liniștit lângă Saul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A ales să nu răspundă răului cu rău, fără să ignore realitatea.

Chiar și Dumnezeu face diferență între iertare și împăcare. El oferă iertarea tuturor celor care vin la El cu pocăință. Însă Scriptura ne arată că pocăința înseamnă întoarcere, recunoașterea răului și umblarea într-o viață nouă. Harul nu este o acoperire pentru minciună, ci puterea de a trăi în adevăr.

De aceea este dureros când cineva folosește Biblia pentru a apăsa și mai tare peste rana celui lovit.

Versetele despre iertare nu au fost scrise ca să reducă la tăcere victimele. Ele au fost scrise pentru a ne elibera de ură și de dorința de răzbunare, nu pentru a ne obliga să spunem că răul n-a existat.
Scriptura spune: „Spuneți adevărul fiecare aproapelui său.”

Există oameni care plâng în tăcere pentru că au fost învățați că orice lacrimă înseamnă lipsă de credință. Dar Dumnezeu nu spune asta. El adună lacrimile copiilor Săi.

El este aproape de cei cu inima frântă. El nu îi mustră pentru că suferă, El îi ridică.

Dacă și tu ai fost rănit, mințit, trădat sau umilit, iar apoi ai fost forțat să ierți înainte ca cineva măcar să-ți asculte durerea, vreau să-ți spun un lucru: Dumnezeu îți vede rana.

El nu te condamnă pentru că încă porți urmele unei lovituri adânci. El cunoaște fiecare noapte în care ai plâns, fiecare întrebare fără răspuns și fiecare suspin pe care nimeni nu l-a auzit.

Vindecarea nu vine prin presiunea oamenilor, ci prin apropierea de Dumnezeu. Iar adevărata iertare nu se naște din frică, din rușinare sau din obligație. Ea este lucrarea Duhului Sfânt într-o inimă care a fost mai întâi mângâiată de Dumnezeu.

Nu lăsa pe nimeni să folosească Biblia împotriva ta. Lasă Biblia să te conducă spre Hristos.

Pentru că Hristos nu frânge trestia zdrobită și nu stinge mucul care mai fumegă. El ridică pe cel căzut, vindecă pe cel rănit și rămâne credincios chiar și atunci când oamenii au fost necredincioși.

Dumnezeu nu te cheamă să trăiești în ură. Dar nici nu-ți cere să negi adevărul. El te cheamă să-I aduci înaintea Lui și rana, și lacrimile, și lupta, pentru că numai în lumina Lui inima poate învăța ce înseamnă cu adevărat iertarea.

Fie ca fiecare om care citește aceste rânduri și poartă o rană ascunsă să găsească în Hristos nu doar porunca de a ierta, ci și mângâierea, dreptatea și vindecarea pe care numai El le poate da.
Diana G. U.