Limbile îngerilor, inima pământului

Răsună rugăciuni de se mișcă pereții, iar cuvintele par rupte din cer. Se vorbește despre „foc”, despre „putere” și „revelații”, dar când se stinge lumina în biserică, rămâne un om care nu-și poate stăpâni mânia, care își invidiază fratele și care își măsoară succesul în mărimea mașinii din parcare. E o spiritualitate de vitrină: sună a cer, dar miroase a pământ.

E cel mai mare paradox să vezi oameni care „se prăbușesc” sub puterea Duhului, dar care nu se pot apleca să lege rănile cuiva. Avem „limbi” pentru Dumnezeu, dar nu avem o vorbă bună pentru aproapele. Strigăm „aeluia” duminica, dar lăcomia ne dictează deciziile de luni până sâmbătă. Este focul care îl văd mulți, dar nu mistuie „eul”.

Am învățat jargonul pocăinței. Știm ce să spunem ca să părem sfinți. Dar în spatele „limbilor îngerești” se ascunde o inimă care încă mai calculează profitul, care caută onoruri și care se îmbuibă cu gloria acestei lumi. Dumnezeu nu e impresionat de aparența noastră spirituală, ci de direcția inimii noastre.

Poți să vorbești toate limbile pământului și ale cerului la un loc, dacă inima ta e încă lipită de pământ prin lăcomie și fățărnicie, ești doar un instrument stricat care scoate un sunet fals.

Dumnezeu nu ascultă zgomotul buzelor, ci tăcerea inimii care tremură în fața Cuvântului.

Dacă inima e pământ, limba de înger e doar o mască de carnaval spiritual. Dumnezeu lucrează și așa – uneori chiar prin măgarul lui Balaam – dar asta nu scuză mizeria vasului, ci doar subliniază mila Lui infinită.
Diana G. U.