Între altar și lume

Între altar și lume stă omul care a învățat să pară. În biserică plânge, suspină, își pleacă genunchii și cere părtășie, ridică mâinile și rostește cuvinte care par vii, iar cei din jur îl privesc și spun: „iată un om cercetat de Dumnezeu”. Știe să cânte, știe când să tacă, știe cum să se apropie de oameni și să pară sincer, iar uneori chiar se convinge pe sine că este așa. Dar totul ține până la ușă. Pentru că dincolo de ușă începe adevărul.
Nu trece mult și lacrimile se usucă. Glasul care se ruga devine glas de glumă, de banc, de apropouri ușoare, de vorbe care nu mai au nimic sfânt în ele. Omul care suspina înăuntru râde afară de lucruri care n-ar trebui nici rostite. Nu mai e atenția aceea, nu mai e frica aceea, nu mai e dorul acela. Mersul lui nu mai e smerit, nu mai e liniștit, nu mai e păzit. Privirea se schimbă, vorba se schimbă, felul de a fi se schimbă. Și dacă l-ai vedea în oraș, nu ai spune niciodată că vine dintr-un loc unde s-a vorbit despre Dumnezeu.
Acolo nu mai e niciun altar. Nu mai e nicio luptă. Nu mai e nicio oprire. Este o libertate care nu vine din Duhul, ci din uitare. Uită repede ce a simțit, uită repede ce a promis, uită repede cine a fost cu câteva clipe înainte. Și astfel ajunge să trăiască două vieți fără să le mai simtă greutatea: una în care se apropie de Dumnezeu cu lacrimi, și alta în care se îndepărtează de El cu ușurință.
Dar cea mai adâncă problemă nu este că omul cade, ci că nu mai vede căderea. Nu îl mai mustră nimic când vorbește ușuratic, nu îl mai oprește nimic când glumește fără rost, nu îl mai doare diferența dintre cum este în biserică și cum este în afară. Și astfel, încet, credința lui nu mai este o viață, ci un moment. Nu mai este o schimbare, ci o stare de scurtă durată. Nu mai este adevăr, ci obișnuință.
Și poate cel mai greu lucru este că această stare poate păcăli pe oricine: pe cei din jur, pe slujitori, chiar și pe el însuși. Pentru că în biserică încă plânge, încă suspină, încă pare viu. Dar Dumnezeu nu Se oprește la lacrimile de moment. El vede viața care urmează după ele. Vede dacă omul rămâne schimbat sau doar atins pentru o clipă.
Între altar și lume nu există echilibru. Există doar amăgire. Pentru că omul care trăiește așa nu aparține pe deplin niciuneia. Nu are pacea lumii, pentru că știe adevărul. Nu are nici bucuria lui Dumnezeu, pentru că nu rămâne în El. Rămâne doar obosit, împărțit, schimbător, cu o credință care apare și dispare, cu o inimă care nu se hotărăște.
Și totuși, chemarea rămâne aceeași: nu să plângi mai mult, nu să pari mai mult, ci să fii același. Să fii același când cânți și când taci, când ești în biserică și când ești pe stradă, când ești văzut și când nu te vede nimeni. Pentru că adevărata credință nu se oprește la altar. Ea merge mai departe. În pași, în vorbe, în gânduri, în fiecare zi.
Diana G. U.