Legea păzită, iubirea pierdută

Există oameni care păzesc legea cu strictețe. Nu scapă nimic: cuvintele, faptele, gândurile. Totul este măsurat, comparat, corectat. Ei sunt mândri de disciplină, convinși că respectarea regulilor îi face drepți și aproape de Dumnezeu.

Dar în timp ce păzesc legea, iubirea dispare. În spatele regulilor, inimile se închid. Cine nu se potrivește normelor devine un dușman. Cine greșește devine vinovat, iar cine suferă nu mai primește compasiune. Oamenii devin exemple sau cazuri, nu suflete.

Se roagă, dar nu mai simt durerea altuia. Judecă, dar nu mai plâng. Își fac dreptatea, dar au uitat mila. Sunt corecți cu toți, dar cruzi cu cei slabi. Sunt perfecți pe dinafară, dar goi pe dinăuntru.

Legea le dă siguranță falsă. Îi face să creadă că sunt buni, că sunt sfinți, că nimic nu le poate lua mântuirea. Dar Dumnezeu nu caută oameni care respectă litera, ci oameni care iubesc în mod real. Căci o inimă care a uitat să iubească este moartă, chiar dacă respectă toate regulile.

Și este dureros: cei care păzesc legea sunt primii care vor fi înșelați de propria siguranță. Nu pentru că ar fi păcătoși mai mult decât alții, ci pentru că au pierdut ceea ce contează cu adevărat – iubirea care face orice lege să fie vie.

Cei care iubesc, chiar fără reguli perfecte, chiar fără să știe totul, vor fi recunoscuți. Pentru că Dumnezeu privește inima, nu carnetul de reguli.

Legea păzită poate impresiona oamenii, dar iubirea pierdută impresionează doar pe sine și pe nimeni altcineva.

Cei care păzesc legea și pierd iubirea trăiesc în iluzie. Căci adevărata credință nu poate exista fără milă, fără compasiune, fără inimă deschisă. Și în ziua judecății, regula nu va conta. Va conta doar ceea ce ai iubit cu adevărat.
Diana G. U.