Credința fără oameni

Vreau să-ți vorbesc ca unui om care trece printr-o luptă, nu ca unui „credincios puternic”. Pentru că și eu am fost acolo unde ești poate tu acum. Și primul lucru pe care l-am învățat este acesta: dacă te uiți prea mult la oameni, îți pierzi și puțina putere care ți-a mai rămas.

Oamenii vor avea mereu ceva de spus. Indiferent ce faci. Dacă te ridici, spun că ești mândru, dacă cazi, spun că ai greșit, dacă taci, spun că ești rece, dacă vorbești, spun că te plângi. Nu poți trăi încercând să le faci pe plac. Te vor obosi, te vor răni și te vor face să crezi lucruri despre tine care nu sunt adevărate.

Eu m-am uitat la oameni, i-am ascultat, le-am dat putere asupra mea. Și m-am pierdut. Pentru că ei m-au văzut doar din afară. Au văzut că am căzut, dar nu au văzut cât am dus. Au văzut lipsa credinței mele, dar nu au văzut lupta mea cu durerea, cu oboseala, cu întrebările fără răspuns.

Când oamenii mi-au spus că sunt căzută, am început să cred că Dumnezeu mă vede la fel. Și asta m-a rănit cel mai tare. Pentru că Dumnezeu nu m-a numit niciodată așa. Oamenii au făcut-o.

Adevărul e simplu: oamenii judecă repede, Dumnezeu așteaptă. Oamenii se uită la aparențe, Dumnezeu se uită la inimă. Oamenii pleacă atunci când nu mai ești „cum trebuie”, Dumnezeu rămâne.

De aceea, dacă simți că ți-ai pierdut credința, nu te opri din drum din cauza oamenilor. Nu te retrage, nu te ascunde, nu te condamna singur. Dumnezeu nu ți-a cerut niciodată să fii tare tot timpul. Ți-a cerut doar să fii a Lui.

Când eu nu mai aveam credință, nu oamenii m-au ridicat. Ei doar au vorbit. Dumnezeu însă m-a luat de mână. A făcut-o încet, fără zgomot, fără explicații. M-a ținut chiar și atunci când eu nu mai aveam putere să cred în El.

Așa că sfatul meu pentru tine este acesta: nu-ți mai compara drumul cu al altora. Nu te uita la cât de „sus” par ei. Nu știi ce e în spatele zâmbetelor lor. Nu te judeca după standardele lor. Credința nu e o competiție și nu e o mască.

Dacă ai căzut, stai jos cât ai nevoie, dar nu renunța. Dacă nu mai știi să te rogi, taci, dar rămâi la cruce.
Dacă nu mai simți nimic, spune adevărul, nu te preface.

Dumnezeu poate lucra și în tăcere, și în oboseală, și în confuzie. El nu te pierde pentru că tu te-ai pierdut. El nu te lasă pentru că tu nu mai poți.

Nu te lăsa definit de părerile oamenilor. Ei nu te cunosc așa cum te cunoaște Dumnezeu. Ei nu au fost cu tine în cele mai grele momente. Dumnezeu a fost.

Și ține minte asta, mai ales când doare: oamenii pot să te numească „căzut”, dar Dumnezeu te numește „copil”.
Iar El nu își părăsește copiii.
Diana G. U.