Când genunchii ating pământul

Când genunchii ating pământul, omul nu cade, ci se ridică. Nu fuge, ci se oprește înaintea lui Dumnezeu. Nu cade din slăbiciune, ci se pleacă din nevoie și din credință.

Atunci când genunchii ating pământul, inima începe să vorbească. Nu cu vorbe alese, ci cu suspin. Rugăciunea nu mai este gând, ci strigăt. Omul nu mai cere multe, ci spune doar atât: „Doamne, ajută-mă.” Și acest cuvânt ajunge până la cer.

Când genunchii ating pământul, puterea omenească tace. Nu mai sunt apărări, nu mai sunt explicații, nu mai sunt îndreptățiri. Rămâne adevărul gol al sufletului. Și acolo, în adevăr, Dumnezeu Se apropie.

Când genunchii ating pământul, lacrima nu mai este rușine. Plânsul nu mai este slăbiciune. Este rugăciune. Este mărturie că omul nu se mai sprijină pe sine, ci pe Dumnezeu. Acolo unde nu mai poate omul, începe lucrarea Domnului.

Când genunchii ating pământul, crucea nu dispare, dar devine ușoară. Durerea nu pleacă, dar capătă sens. Singurătatea se umple de prezență. Dumnezeu nu ridică întotdeauna povara, dar ridică inima care o poartă.

Când genunchii ating pământul, cerul nu mai pare departe. Dumnezeu nu mai este doar nume, ci mângâiere. El nu stă sus și rece, ci aproape, primind plânsurile și punând pace în suflet.

Acolo unde omul se pleacă, Dumnezeu lucrează. Acolo unde omul tace, Dumnezeu vorbește. Și de fiecare dată când genunchii ating pământul, omul se ridică altfel: mai smerit, mai întărit, mai viu înaintea lui Dumnezeu.
DianaG. U.