Tăcerea celor judecați

Tăcerea celor judecați nu începe dintr-odată. Ea se așază încet, după ce cuvintele au fost răstălmăcite, după ce adevărul a fost întors pe toate părțile și după ce sufletul a înțeles că nu mai este loc de apărare. Nu taci pentru că nu ai ce spune, ci pentru că adevărul tău nu mai are unde să fie primit.

Cei judecați pe nedrept cunosc această tăcere. Este o tăcere grea, purtată ca o cruce. În ea se adună durerea, nedumerirea și plânsul nerostit. Oamenii văd tăcerea și o socotesc vină, dar Dumnezeu vede inima și știe adevărul. El cunoaște ce s-a spus, ce s-a ascuns și ce s-a nedreptățit.

În tăcere, omul rămâne singur înaintea lui Dumnezeu. Acolo nu mai sunt martori, nu mai sunt apărări, nu mai sunt explicații. Rămâne doar sufletul, gol și rănit, care spune: „Doamne, Tu știi.” Și acest cuvânt spus în taină cântărește mai mult decât orice apărare făcută înaintea oamenilor.

Tăcerea celor judecați este plină de lacrimi. Sunt plânsuri duse noaptea, sunt suspine care nu se aud, sunt rugăciuni fără glas. Dar nimic din toate acestea nu se pierde. Dumnezeu adună lacrimile și le pune înaintea Lui. El vede cât costă această tăcere și câtă răbdare se cere pentru a o purta fără ură.

Cei care tac din credință nu sunt slabi. Ei se țin de Dumnezeu când totul le este luat. Când li se ia dreptatea, li se lasă rugăciunea. Când li se închide gura, li se deschide inima. Și acolo, în inimă, Dumnezeu lucrează tainic.

Tăcerea nu durează veșnic. Vine o vreme când Dumnezeu vorbește. Nu întotdeauna cu cuvinte, ci cu luminare, cu îndreptare, cu pace pusă în suflet. Uneori adevărul se arată în fața oamenilor, alteori rămâne cunoscut doar de cer. Dar dreptatea lui Dumnezeu nu lipsește niciodată.

Tăcerea celor judecați este o cale grea, dar curată. Este drumul celor care au ales să nu se apere cu minciună, să nu răspundă cu rău și să nu se piardă pe ei înșiși. Sub această tăcere, Dumnezeu ține sufletul și îl duce, la vremea Lui, din durere în pace.
Diana G. U.