Plânsul care cântă

Plânsul vine uneori fără să bată la ușă. Nu cere voie. Intră în inimă și se așază acolo, greu, apăsător. Sunt zile când nu mai ai putere să te ridici, nici să explici ce doare - doar plângi. Și poate te întrebi dacă Dumnezeu mai este acolo, dacă te mai vede, dacă lacrimile tale mai au vreun rost.

Dar Dumnezeu nu se depărtează de cel ce plânge. El nu stă departe, nu privește de sus, El Se apropie. Așa a făcut și Fiul Lui. Hristos a plâns. Nu pentru că nu avea putere, ci pentru că avea inimă. A plâns lângă mormânt, a plâns în fața durerii, a plâns ca să ne arate că lacrimile nu sunt rușine, ci adevăr.

Plânsul nu este un eșec al credinței. Uneori este credința rănită, dar vie. Este strigătul unui suflet care nu mai poate vorbi, dar care încă se ține de Dumnezeu. Când cuvintele nu mai vin, lacrimile vorbesc în locul lor. Ele spun: „Doamne, sunt aici. Nu mai pot, dar nu plec.”

Și atunci plânsul începe să cânte. Nu cu sunet, nu cu bucurie, ci cu nădejde. Este un cântec tăcut, pe care nu-l aud oamenii, dar îl aude cerul. Cântă pentru că, în adâncul durerii, sufletul nu renunță. Cântă pentru că, deși totul pare pierdut, Dumnezeu încă este ales.

Sunt plânsuri care ard. Sunt plânsuri care dor mult timp. Sunt nopți în care lacrimile curg fără oprire și dimineața pare prea departe. Dar niciuna dintre ele nu este pierdută. Scriptura spune că Dumnezeu adună lacrimile. Le vede, le numără, le păstrează. Nimic din ce plângi nu este inutil.

Poate ai plâns în tăcere, ca să nu te vadă nimeni. Poate ai plâns ca să nu-i obosești pe alții. Poate ai plâns pentru că ai pierdut, pentru că ai fost rănit, pentru că ai fost singur, pentru că nu ai fost înțeles. Dumnezeu știe. El nu cere să fii tare. El cere doar să rămâi.

Plânsul care cântă nu se grăbește spre vindecare. Nu forțează bucuria. El rămâne sub cruce și așteaptă. Știe că nu toate răspunsurile vin repede. Știe că uneori Dumnezeu tace, dar nu pleacă. Și în tăcerea aceea, plânsul devine rugăciune.

Și eu am plâns nu este o slăbiciune. Este o mărturisire. Este semnul că sufletul a fost viu. Că a simțit, că a iubit, că a sperat. Și Dumnezeu nu zdrobește sufletul care vine la El cu lacrimi. Dimpotrivă, îl ține aproape.

Va veni o zi când plânsul se va opri. Nu pentru că vei uita, ci pentru că Dumnezeu va șterge lacrimile. Dar până atunci, nu-ți închide inima. Lasă lacrimile să curgă, lasă plânsul să cânte. Chiar și încet, chiar și frânt. Pentru că acest cântec ajunge la Dumnezeu.
Și Dumnezeu rămâne.
Diana G. U.