Crucea – tronul biruinței

Crucea nu este o idee și nu este o vorbă mare. Crucea este greul pe care îl duc în fiecare zi. Este ceea ce mă apasă când mă trezesc dimineața și ceea ce rămâne cu mine seara, când liniștea face durerea mai clară. Nu este o cruce aleasă, este una primită. Și uneori aș fi vrut să nu fie a mea.

Și eu îmi duc crucea. O duc cu mâini slabe, cu gânduri obosite, cu întrebări fără răspuns. Sunt zile în care mi se pare prea grea și pașii mi se încurcă. Sunt zile în care nu mai am cuvinte pentru rugăciune și doar stau înaintea lui Dumnezeu, așa cum sunt. Cu crucea pe umeri.

Crucea este boală, este lipsă, este nedreptatea, este singurătatea, este lupta din casă, din suflet, din minte. Este rana care nu se vindecă repede. Este așteptarea care pare prea lungă. Este durerea pe care nu o poți explica nimănui. Fiecare om are crucea lui. Nu seamănă una cu alta, dar toate dor.

Când privesc la cruce, văd cât de greu este drumul. Dar când privesc la Dumnezeu, învăț să rămân sub ea. Hristos nu a fugit de cruce. A mers cu ea. A căzut sub ea, a fost ajutat să o ducă. Și totuși nu a lăsat-o. A știut că acolo, în greul acela, se va naște biruința.

Pentru lume, crucea este pierdere. Pentru Dumnezeu, crucea este tron. Pe cruce, Hristos nu părea un împărat. Era batjocorit, rănit, slăbit. Dar tocmai atunci domnea. Domnea prin răbdare, domnea prin ascultare, domnea prin dragoste dusă până la capăt.

Așa este și cu crucea mea. Când o duc fără să fug, fără să urăsc, fără să mă răzvrătesc, crucea devine tronul biruinței mele. Nu pentru că durerea dispare, ci pentru că Dumnezeu rămâne cu mine în durere. Nu pentru că înțeleg totul, ci pentru că nu mă părăsește.

Sunt momente când crucea mă face să plâng, mă face să mă simt slabă. Când mi se pare că nu mai pot. Dar chiar și atunci, când nu mai am putere, privesc la Dumnezeu. Nu la oameni, nu la împrejurări ci la Dumnezeu. Și în privirea aceea găsesc puterea de a face încă un pas.

Crucea mă învață să fiu smerită, mă învață să nu judec, mă învață să nu disprețuiesc suferința altuia. Mă învață să cer ajutor, să aștept, să tac. Sub cruce, învăț să mă rog simplu: „Doamne, ajută-mă să duc mai departe.”

Crucea nu m-a distrus. M-a oprit, m-a încetinit, m-a așezat, m-a învățat să trăiesc mai adânc și să vorbesc mai puțin. M-a învățat că nu eu controlez totul și că Dumnezeu știe mai bine drumul.

Nu știu când se va termina crucea mea. Nu știu cum va arăta ușurarea. Dar știu că nu sunt singură. Știu că Dumnezeu vede fiecare pas, fiecare lacrimă, fiecare cădere. Și știu că greul pe care îl duc nu este fără rost.

Crucea mea este grea, dar nu o duc sungură. Sub ea este Dumnezeu cu mine. Și de aceea crucea nu este doar povară. Este tronul biruinței. Pentru că acolo, în greul meu, în slăbiciunea mea, Dumnezeu mă ține în picioare.

Și atâta timp cât privesc la Dumnezeu, pot să-mi duc crucea.
Diana G. U.