Odihnă în jug

Jugul oamenilor m-a afectat mai adânc decât mi-am dat seama la început. Nu a fost ceva zgomotos, nu a venit cu violență, ci cu normalitate. Părea firesc să-l port. Era făcut din reguli, așteptări și tăceri care nu aveau pe Dumnezeu în ele, dar care se impuneau ca adevăruri de neclintit.

Am trăit mult timp sub „tu trebuie”. Trebuie să fiu într-un anumit fel, trebuie să nu greșesc, trebuie să nu deza-măgesc, trebuie să fiu puternică, să nu arăt slăbiciune, să nu pun întrebări care deranjează. Nimeni nu mi-a spus clar toate acestea, dar le-am simțit și le-am respectat. Și, încet, am început să mă pierd pe mine.

Regulile acestea fără Dumnezeu m-au învățat să trăiesc mai mult din frică decât din iubire. Să fac lucrurile „corect”, dar cu inima strânsă. Să par bine, chiar când pe dinăuntru eram obosită și goal. M-au făcut să cred că valoarea mea stă în cât rezist, cât duc, cât de puțin deranjez. Și asta m-a secătuit.

Jugul acesta nu doar că m-a obosit, m-a doborât. A venit un moment în care nu mai aveam putere nici să mă bucur, nici să sper. Făceam ce se aștepta de la mine, dar nu mai știam de ce. Rugăciunea devenise grea, nu pentru că Dumnezeu ar fi fost departe, ci pentru că sufletul meu era strâns într-un sistem de reguli care nu lăsau loc pentru har. Și ca mine... sunt mulți, închiși în suferință.

Mi-a luat timp să înțeleg că nu Dumnezeu mă apăsa. Mult timp am crezut că El cere tot mai mult de la mine. Dar adevărul era altul: luasem jugul oamenilor și îl purtam în numele credinței. Era un jug care nu vindeca, nu ridica, nu dădea viață. Era doar corect, rece și nemilos.

Să dau jos acest jug nu a fost simplu. M-am împotrivit, pentru că îmi dădea o falsă siguranță. Mă temeam că, fără el, voi fi judecată, respinsă, pierdută. A fost nevoie de timp, de căderi, de lacrimi și de multă tăcere înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunile mele au devenit simple, uneori doar un oftat: „Doamne, nu mai pot.”

Și atunci am început să înțeleg altfel cuvintele lui Hristos: „Luați jugul Meu asupra voastră.” Nu m-a chemat să scap de orice jug, ci să aleg. Jugul Lui nu m-a strivit, ci m-a ținut aproape. Nu mi-a cerut perfecțiune, ci sinceritate. Nu m-a pus să demonstrez nimic, ci să mă încred.

Jugul lui Hristos nu m-a grăbit, nu m-a comparat, nu m-a umilit. M-a învățat să respir. Să spun „nu” când e nevoie. Să nu mai port poveri care nu-mi aparțin. Să nu mai trăiesc după reguli fără Dumnezeu, chiar dacă sunt acceptate de toți.

Încă mai simt, uneori, tentația de a lua jugul oamenilor înapoi. E familiar, dar acum știu cum se simte, știu că mă usucă pe dinăuntru și știu, din ce am trăit, că odihna nu e în a mulțumi pe toată lumea, ci în a merge cu Hristos.

Dacă ești obosit, poate nu drumul e prea greu, ci jugul prea străin. Eu am învățat asta încet și dureros: unde nu e Dumnezeu, chiar și lucrurile „corecte” devin apăsătoare. Iar jugul care aduce odihnă este doar al Lui.
Diana G. U.