Prin moarte spre viață

Suntem născuți să murim. Nu ca trup, ci ca om vechi. Aceasta este realitatea pe care Dumnezeu o pune înaintea fiecăruia care vrea să trăiască cu El. Nu este o alegere ușoară și nu este un drum frumos ambalat. Este un drum greu, direct, care taie adânc în inimă.

Moartea față de păcat nu este o idee spirituală și nici un concept frumos de explicat. Este o experiență reală. Este o ruptură interioară. Este o pierdere. Este un proces în care Dumnezeu scoate din tine tot ce te-a ținut legată, chiar dacă tu credeai că fără acele lucruri nu poți trăi.

Eu nu vorbesc din auzite. Eu am trecut prin această moarte. Nu s-a întâmplat într-o zi și nu s-a terminat repede. A fost un proces lung, obositor, plin de confruntări cu mine însămi. Au fost momente în care Dumnezeu mi-a cerut lucruri precise, nu generalități. Nu mi-a spus „schimbă-te”, ci mi-a arătat exact ce trebuie să moară: gânduri, atitudini, obiceiuri, legături, reacții. Lucruri care făceau parte din mine și care îmi dădeau o falsă siguranță.

Moartea față de păcat înseamnă să ajungi într-un punct în care nu te mai poți ascunde. Înseamnă să vezi clar ce e greșit, fără să mai ai puterea să-l aperi. Înseamnă să simți că Dumnezeu îți atinge exact locurile de care te-ai ferit ani la rând.

Au fost momente în care această moarte m-a făcut să mă simt dezorientată. Simțeam că pierd teren, că nu mai știu cine sunt. Când renunți la omul vechi, rămâi pentru o vreme într-un gol. Un gol dureros, dar necesar. Dumnezeu nu îl lasă acolo ca să te distrugă, ci ca să poată construi ceva nou.

Omul vechi nu moare ușor. Se apără, se justifică, caută scuze, se agață de trecut. Și fiecare încercare de a-l lăsa în urmă aduce durere. Este o luptă interioară continuă, în care trebuie să alegi zilnic dacă asculți de Dumnezeu sau de tine.

Moartea față de păcat înseamnă să accepți că nu mai ai dreptul să trăiești cum vrei, ci cum vrea Dumnezeu. Înseamnă să renunți la control. Să lași jos dorința de a avea dreptate. Să recunoști că fără Dumnezeu nu poți trăi corect, oricât de mult ai încerca.

Această moarte nu te face slab. Te face sincer. Te face dependent de Dumnezeu. Și asta este partea cea mai grea, pentru că omul vrea să se bazeze pe sine.

După această moarte începe viața adevărată. Nu brusc, nu spectaculos, ci sigur. Începi să vezi schimbări mici, dar reale. Gânduri care nu te mai domină. Reacții care se domolesc. Dorințe care se schimbă. Lucruri care înainte te trăgeau în jos nu mai au aceeași putere.

Învierea nu este un moment emoțional, ci o transformare continuă. Este ziua în care observi că păcatul nu te mai stăpânește. Că nu mai trăiești sub vină. Că nu mai ești condus de frică. Este viața în care Dumnezeu începe să conducă din interior.

Eu nu spun că această viață este ușoară. Dar este curată. Este dreaptă. Este adevărată. Și, mai presus de toate, este liberă.

Nu poți ajunge la viața veșnică fără această moarte. Nu poți merge cu Dumnezeu ținând strâns ce te leagă de păcat. Moartea față de păcat nu este o pierdere, este o salvare.

Am fost născută să mor față de omul vechi, ca să pot trăi pentru Dumnezeu. Această moarte a fost reală. Trăită. Dureroasă. Dar a deschis o viață care nu se mai termină.

Aceasta este moartea care aduce viața.
Diana G. U.