Întristarea bună – calea prin care Dumnezeu ne deschide ochii

Există în viața omului momente în care sufletul pare să se stingă, iar inima nu mai găsește putere în nimic. Este acea întristare adâncă, grea, care nu vine doar din împrejurări, ci din simțirea neputinței noastre. Adesea fugim de ea, o ascundem, o considerăm un semn de slăbiciune. Dar înaintea lui Dumnezeu, întristarea aceasta capătă un sens tainic și sfânt. Ea devine o chemare.
Pentru că întristarea neputinței este uneori cel mai sincer lucru pe care îl avem. E locul în care masca cade, iluziile se risipesc și vedem cine suntem cu adevărat: oameni ai căror pași sunt șovăielnici, ale căror puteri sunt mici, ale căror dorințe nu pot fi împlinite fără ajutorul Lui.
Și, paradoxal, este bine să ai o astfel de întristare. Nu pentru suferința în sine, ci pentru că ea te împinge spre Dumnezeu. În clipa în care nu mai poți, strigătul către Cer iese mai adevărat, mai curat, mai plin de dor. Întristarea neputinței devine astfel începutul strigătului după mântuire.
Și eu am trecut pe această cale. Întristarea mea nu avea chip și nici nume. Era ca o apă adâncă în sufletul meu, care nu voia să se liniștească. Mă întrebam de ce simt povara asta, de ce n-am pace, de ce parcă nimic din lumea aceasta nu-mi poate umple golul. Credeam că e doar o stare trecătoare, un fel de oboseală. Dar ea era mai mult: era atingerea blândă a lui Dumnezeu, care îmi arăta că viața fără El nu poate fi întreagă. L-am strigat. Uneori cu lacrimi, alteori în șoaptă, alteori în tăcerea grea pe care doar Dumnezeu o poate auzi. Și, fără să-mi dau seama, întristarea mea începea să mă schimbe. Îmi curăța inima de încrederea în mine, îmi arăta că nu mă pot ridica singură, că nu mă pot vindeca singură, că nu mă pot mântui singură.
Apoi, într-o zi, Dumnezeu mi-a dat bucuria mântuirii. Nu ca pe ceva ce am meritat, ci ca pe un dar nemăsurat. Bucuria aceasta nu seamănă cu nici-o bucurie omenească. Ea nu vine din ceea ce ai, nici din ceea ce reușești, nici din ceea ce se schimbă în jurul tău, vine din ceea ce Dumnezeu face în tine.
În clipa în care bucuria mântuirii m-a atins, am înțeles de ce fusese nevoie de întristare. Am înțeles că ea fusese lucrarea de început a lui Dumnezeu în inima mea. Că El mi-a rupt mai întâi zidurile, ca apoi să pună temelie nouă. Că El mi-a arătat cât de jos sunt, ca apoi să mă poată ridica. Întristarea mea nu a fost sfârșitul — ci pragul către viață. Dumnezeu a făcut din neputința mea un loc de întâlnire cu El. Așa lucrează Dumnezeu: începe cu o durere pe care nu o înțelegem, ca să ne aducă la o bucurie pe care nu am știut că o putem trăi. Întristarea noastră devine pământul pe care El seamănă nădejdea. Lacrimile devin apa care udă sămânța. Și în timp, din neputință răsare puterea Lui, din întuneric răsare lumina Lui, iar din suspin iese cântarea de laudă.
De aceea, dacă treci printr-o astfel de întristare, nu te teme. Dumnezeu nu te părăsește. El este chiar acolo, mai aproape decât crezi. Și dacă strigi spre El — chiar și slab, chiar și tremurat — El va asculta. El va ridica. El va mântui. Iar într-o zi, vei putea spune și tu: „Am avut întristarea neputinței, dar Dumnezeu mi-a dat bucuria mântuirii.” Și prin aceasta, îți vei cunoaște nu doar slăbiciunea, ci și Dumnezeul care te poartă în brațe.
Diana G. U.