Strigătul tăcerii

Acest strigăt în lumea de afară poate părea o nebunie, dar pentru cel care a experimentat o singură dată întâlnirea cu Dumnezeu, poate să spună că cel mai tare strigăt îl are tăcerea.
Ajunsă în punctul extrem al limitelor mele, am strigat la Dumnezeu în adâncul inimii mele, fără să mă audă cel din jur. Când am început să vorbesc, răgușisem. Am înțeles că a fost cel mai tare strigat al tăcerii.
Uneori oamenii întâmpină situații care rămân fără cuvinte. Exact atunci se produce strigătul tăcerii. El nu este un sunet, este vibrație a simțurilor disperate care se strâng în piept și nu au unde sa se ducă.
Când nu mai ai ce explica, ce demonstra, ce arăta, apare strigătul tăcerii. Acest mod devine ultimul de a spune ceva fără să rostești.
Cu adevărat este o tăcere care are dureri adânci. Este o recunoaștere fără sunet, m-am rănit, mi-e dor mi-e teamă, fără să scoți nici-un sunet.
Este sinceritatea care nu o poți rosti, e recunoașterea limitelor. Atunci înțelegi ca și tăcerea are volum. Uneori, ea spune mai mi-e cuvinte decât ar spune strigătul rostit.

Acest strigat este al durerii dar este și un început a-l vindecării. Se poate ca în acest strigat să începi să te asculți pe tine, nevoile tale, lipsurile tale, completările.
Este cel mai rapid strigăt, e primul auzit de Dumnezeu. Neexprimarea lui e ciot putred purtat sub o mască slabă.
Diana G. U