Forța lacrimilor

Lacrimile fac parte din viața fiecărui om. Nu sunt un semn că nu mai avem credință, ci un semn că trecem prin ceva ce apasă peste puterile noastre. În Scriptură, oamenii lui Dumnezeu nu au fost rușinați să plângă. David a plâns când era urmărit de vrăjmași și când fiul lui a murit. Ieremia a plâns pentru poporul său. Petru a plâns amar după ce L-a lepădat pe Isus. Chiar și Isus a plâns la mormântul lui Lazăr. Asta arată că lacrimile nu sunt o dovadă de slăbiciune spirituală, ci un răspuns sincer la durere, pierdere sau frământare.
Lacrimile au o forță aparte pentru că ne obligă să ne oprim. Când nu mai putem continua în ritmul obișnuit, când emoțiile ne copleșesc, lacrimile ne arată că nu putem duce totul singuri. Ele ne arată limitele, dar tocmai acolo începe lucrarea lui Dumnezeu. Atunci când plângem, suntem sinceri cu noi înșine și cu El. Nu încercăm să ne prefacem puternici, ci ne prezentăm exact așa cum suntem.
În momentele acestea, Dumnezeu nu se depărtează de noi. El nu este deranjat de lacrimile noastre și nu ne cere să le ascundem. În psalmi se spune că Dumnezeu „strânge lacrimile în burduful Lui”, ceea ce înseamnă că niciuna nu este ignorată. Fiecare lacrimă este un semn că am venit înaintea Lui cu inima deschisă.
David îi spune lui Dumnezeu direct: „Ochii îmi sunt topiți de lacrimi”, iar cuvintele lui nu au fost respinse. Din lacrimile lui au ieșit unele dintre cele mai puternice rugăciuni.
Lacrimile au și un rol de curățare. După ce plângem, chiar dacă situația nu se schimbă imediat, se schimbă ceva în noi. Tensiunea se mai slăbește, gândurile se limpezesc, iar inima devine mai deschisă la vocea lui Dumnezeu. Lacrimile ne scapă de presiunea de a controla totul și ne așază într-o stare în care putem primi pacea Lui.
Biblia ne promite că „cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de bucurie”. Asta înseamnă că Dumnezeu folosește chiar și momentele noastre cele mai dureroase pentru a aduce într-un final ceva bun. Când Petru a plâns după ce L-a lepădat pe Isus, lacrimile lui au fost începutul restaurării. Când Ana a plâns înaintea Domnului pentru un copil, lacrimile ei au fost începutul unei minuni, iar Samuel s-a născut din acele rugăciuni.
Forța lacrimilor stă în faptul că ele ne duc mai aproape de Dumnezeu decât o pot face uneori cuvintele. Când nu mai știm ce să spunem, lacrimile vorbesc pentru noi. Ele spun că ne doare, că avem nevoie de ajutor, că suntem la capătul puterilor. Și Dumnezeu răspunde. Poate nu pe loc și poate nu cum ne așteptăm, dar răspunde.
Lacrimile nu sunt un final. Ele sunt un proces. Sunt dovada că suntem vii, sensibili și deschiși înaintea lui Dumnezeu. Și de fiecare dată când venim la El cu ochii umezi, El se apropie, ne întărește și începe să lucreze ceva ce uneori înțelegem abia mai târziu.
Forța lacrimilor nu este în ele însele, ci în Dumnezeu, care le vede și le transformă.

Dacă treci printr-un timp al lacrimilor, nu încerca să le oprești forțat și nu te izola. Ridică ochii spre Dumnezeu exact așa cum ești și spune-I simplu ce te apasă. El nu îți cere explicații, ci sinceritate. Împărtășește durerea cu cineva de încredere, roagă-te chiar și printre suspine și lasă-L pe Dumnezeu să fie alături de tine în proces. Lacrimile nu înseamnă că ai pierdut; ele sunt un semn că ești pe drumul spre vindecare.
Diana G. U.