Din greul pământului spre lumina cerului

Viața poartă în sine un paradox tainic: ceea ce apasă, înalță. Ceea ce doare, curăță. Ceea ce pare pierdere, e uneori începutul mântuirii.
Sub povara zilelor grele, sufletul omului se frânge, dar tocmai acolo, în fisura durerii, pătrunde lumina lui Dumnezeu.

Nimeni nu scapă de greutăți — dar fiecare are puterea de a le transforma, cu ajutorul divin, în trepte spre cer.
Căci Dumnezeu nu îngăduie suferința ca pedeapsă, ci ca lucrare. El nu lasă focul să mistuie, ci îl folosește ca să purifice.
Când pare că totul se prăbușește, El clădește nevăzut — nu din piatră, ci din credință.

Omul învață, pas cu pas, că nu există noapte fără zori și nici rană care să nu poarte în ea o lecție de iubire.
Adevărata strălucire nu se naște din lipsa durerii, ci din biruința asupra ei.
Lumina nu e darul celor cruțați, ci răsplata celor care au trecut prin întuneric fără să-și piardă credința.

Astfel, paradoxul vieții se limpezește: greul pământului devine puntea spre cer.
Cei care au plâns ajung să vadă mai limpede, cei care au căzut învață să meargă mai drept, iar cei care au fost zdrobiți de povară ajung să poarte în ei o lumină pe care nimic nu o mai poate stinge.

Dumnezeu nu ne modelează pentru a ne frânge, ci pentru a ne sfinți.
El șlefuiește sufletele prin încercări, ca aurul în foc, până când durerea se preschimbă în lumină și tot ceea ce părea sfârșit se înalță spre veșnicie.
Diana G. U.