1. Eu am fost altoit cu viţă bună,
Dar rădăcina este firea-mi rea
Ce ne-ncetat încearcă să răpună,
Lăstarii buni ce cresc în viaţa mea.
Înşelătoare sunt acele şoapte,
Urzite în al răului năvod,
Ce fac să crească-n viaţă peste noapte,
Lăstari sălbatici cu sălbatic rod.

R: Eu vreau să moştenesc în slavă Cerul!
Nu vreau să-mi fie alergarea în zadar,
De-aceea rabd în pace când vierul,
Mai taie-n viaţa mea câte-un lăstar.

2. N-am stat destul de veghe în lumină,
Şi gândul rău încet s-a strecurat,
Şi-a semănat sămânţă de neghină,
În holdă printre grâul cel curat.
N-am pus întotdeauna strajă gurii,
Să rabd mai mult, să iert şi să iubesc,
Şi n-am văzut la timp lăstarii urii,
Ce din a firii rădăcină cresc.

3. Sunt măgulit de voci amăgitoare,
Ce vin să mă ridice tot mai sus,
Şi-mi dă târcoale gândul de-nălţare,
Ce-atâtea vieţi în lume a răpus,
Când simt a biruinţei bucurie,
Şi uit în umilinţă să trăiesc,
Lăstari ce poartă-n seva lor mândrie,
Din nesupusa-mi fire iarăşi cresc.