1. Cât de nemărginită e Doamne, Slava Ta,
Și ce Puteri măreţe ai, Sfinte Creator!
Ai fost din veșnicie și veșnic Tu vei sta
Pe Tronul plin de glorii mereu învingător! Privind tot universul cu marele-i mister
Și mii de păsărele lăudându-Te cu zel,
Frumosul soare, luna și stelele pe cer,
Mă-ntreb: “Ce este omul, să te gândești la el?”

R: Când lacrimile îmi brăzdează faţa,
Mă-ntreb, privind la cel nemângâiat:
“Ce este omul? Ce este viaţa?
Pe-acest pământ de griji împovărat... ”

2. De mii de ani zidește, muncind neobosit,
Cetăți ce peste veacuri doar amintiri vor fi,
Dar rar se mai gândește că fi-va un sfârșit
Când într-o zi pământul flămând îl va-nghiți.
Din zorii dimineţii aleargă-n lung și-n lat,
Sărmanul om s-adune comori îndeajuns,
Și clipa despărțirii de tot ce-a adunat
Îl prinde precum hoţul ce vine în ascuns.

3. Pe căi necunoscute, sărmanul peregrin,
Prin munţi și văi aleargă grăbit, fără răgaz,
Puţini sunt anii vieţii pe-acest pământ străin
Şi-n ei adună omul doar trudă și necaz.
Nădejde care trece lăsând un gust amar,
E faima bogăției legată de pământ,
Căci toată slava lumii pe-a „cerului cântar”
E doar deșertăciune și goană după vânt...