Ilie Belciu V1 C V2 C V3 C [V1] Cât de nemărginită e Doamne, Slava Ta, Și ce Puteri măreţe ai, Sfinte Creator! Ai fost din veșnicie și veșnic Tu vei sta Pe Tronul plin de glorii mereu învingător! Privind tot universul cu marele-i mister Și mii de păsărele lăudându-Te cu zel, Frumosul soare, luna și stelele pe cer, Mă-ntreb: “Ce este omul, să te gândești la el?” [C] Când lacrimile îmi brăzdează faţa, Mă-ntreb, privind la cel nemângâiat: “Ce este omul? Ce este viaţa? Pe-acest pământ de griji împovărat... ” [V2] De mii de ani zidește, muncind neobosit, Cetăți ce peste veacuri doar amintiri vor fi, Dar rar se mai gândește că fi-va un sfârșit Când într-o zi pământul flămând îl va-nghiți. Din zorii dimineţii aleargă-n lung și-n lat, Sărmanul om s-adune comori îndeajuns, Și clipa despărțirii de tot ce-a adunat Îl prinde precum hoţul ce vine în ascuns. [V3] Pe căi necunoscute, sărmanul peregrin, Prin munţi și văi aleargă grăbit, fără răgaz, Puţini sunt anii vieţii pe-acest pământ străin Şi-n ei adună omul doar trudă și necaz. Nădejde care trece lăsând un gust amar, E faima bogăției legată de pământ, Căci toată slava lumii pe-a „cerului cântar” E doar deșertăciune și goană după vânt...