1. Ce-mi vezi tu, ochiul meu în lume,
Când ești deschis și treaz, trecând?
Un lanț legând povara-mpinsă
De-un rând de oameni altui rând,
Un lanț de patimi însetate
După-Adevăr și după Vis,
Ce mult râvnitelor ajungeri
Le-ațin un drum mereu închis.

2. Ce-mi vezi tu, inimă deschisă,
Ce uiți și crezi așa ușor?
Văd Adevărul cum întoarce
Plângând din ușa tuturor,
Și-ntelepciunea risipindu-și
Pe uliți aurul ceresc,
Iar umbrele deșertăciunii
Cum râd spre tine și cerșesc.

3. Ce-mi vezi tu, sfântă-nștiintare
Spre Mâine, când privești acum?
O parte-o văd întunecime
Și foc și grindină și fum.
Și-o parte-o văd lucind de-un soare
Nemaivăzut, nemaisfârșit,
Dar Strălucirea și Uitarea
Le despărţesc desăvârșit.

I: Cântările Harului, Volumul 4, cântarea 155
Text: Traian Dorz