1. Bunătatea Ta, o, Doamne,
tot mai nouă strălucește,
și mai mult decât viața
pentru mine, prețuiește.
Ea coboară în adâncul
unde eu prin neveghere,
am căzut - și mă ridică,
alinând a mea durere.

2. Bunătatea Ta, o, Doamne,
n-are capăt, nici hotare,
ea înaintează pururi
mai frumoasă și mai mare.
Zilnic din mireasma-i dulce
mă înviorez pe cale,
și cu brațul ei mă poartă
spre locașurile Tale.

3. Bunătatea Ta, o, Doamne,
orișicând și orișiunde,
este proaspătă și plină
și în orice loc pătrunde.
În lucrarea ei sfințită
este gata-n orice vreme,
să mă ierte, să mă-ndrume
și la sânu-Ți să mă cheme.

4. Mulțumesc de bunătatea-Ți,
care-ntruna mă-nfășoară,
și veghează peste mine
neobosită și ușoară.
Ție, Doamne-al bunătății
toată slava se cuvine,
căci prin ea, fără-ncetare,
Tu cobori întreg la mine.

I: Cântările Harului, volumul 7, cântarea 180.