1. În noaptea lumii prea-ndelungă,
sub lacăt de lumină grea,
purtăm solia mântuirii.
când sus pe cruce, când sub ea.
Trecând mereu când prin lumină
şi când prin umbră către ţel
L-avem când Stâlp de nor 'nainte
când Stâlp de foc, mereu pe El.

2. Plutim ades când peste valuri,
când doborâţi sub ele stăm,
aceleaşi lupte când eroic,
când îndoielnici le-nfruntăm.
Adesea-n zbor prea singuratic,
prin cer uscat de munţi stâncoşi
ne bem doar roua de pe aripi,
ca şoimii-n anii secetoşi.

3. Cei ce-au purtat pe frunţi mai grele
cununi de spini şi de sudori,
răzbat 'nălţând dumnezeieşte
solia, mai strălucitori.
Purtând-o vrednici mai departe
din cei ce-au mers în cei ce vin
cu-atat mai plin ni-e viitorul,
cu cât trecutul ni-e mai plin.

4. /: Iar mâine-ajunşi la sfânta Țintă,
cu chip ceresc şi drum sfinţit,
spălaţi prin Apa-ntineririi,
vom săruta Tărâm slăvit. :/

I: Cântările Harului, volumul 2, cântarea 357.
Autor text: Traian Dorz