1. Spre Tine Cel în veci statornic,
când toate nu-s decât ruini,
spre Tine-mi târâi slava crucii,
cu nimbul urmelor de spini.
Sfinţenia-Ți mă înfioară,
când tac spre Tine-ngenuncheat,
şi-orice cuvânt mi-l simt nevolnic
ne'ncăpător şi vinovat.

2. Nu-Ți cer, Isus, decât lumina
liniştitoarelor tăceri,
a zării cât Eternitatea
nemărginită nicăieri.
Şi-Ți cer ca-n veci să nu mă-nfrângă
ne-ncrederea în tot ce-ai spus,
nici să-mi vând cugetul pe daruri,
nici câte sunt pe câte nu-s.

3. Nici în străinele pământuri,
să-ntind a mele rădăcini,
nici să ridic în soare praful,
nici să mai râd spre ochi străini.
Nici jarul sfânt să nu-l împrăştiu,
când dăruiesc căldura lui,
nici numai gura mea să spună
ce numa-n faptă pot să spui.

4. /: Spre Tine Cel în veci Statornic,
când toate-s umbre şi ruini,
- pe-un strop de mir de Tine vrednic
topesc întregile-mi grădini. :/

I: Cântările Harului, volumul 2, cântarea 336.
Autor text: Traian Dorz