1. Ispita îţi întinde paharul otrăvit,
tu dacă-i iei ştiindu-i, nu meriţi osândit?
Mustrări de conştiinţă, venite prea târziu,
nu-s oare rugi amare, strigate în pustiu?

2. În goana dup-a lumii plăcere şi păcat,
nu-i oare-ascuns suspinul cel veşnic şi-nfocat?
În ziua azi pierdută, în harul azi respins,
nu-i viermele cel veşnic şi focul cel nestins?

3. În semenul pe care îl râzi şi-ţi pare rău,
nu-i oare-un fiu al Celui ce spui că-i Tatăl tău?
Nu-i oare nebunie să mergi spre iad şi-un pas,
când nu ştii pân-acolo cât pic ţi-a mai rămas?

4. /: Nu-i oare cel mai mare păcat şi rău când ştii,
că-ntârzierea-i moarte... și totusi să-ntârzii? :/

I: Cântările Harului, volumul 3, cântarea 324.
Autor text: Traian Dorz.