1. Două stânci, pe marea lumii,
Tot mai greu mă amenintă,
Vor corabia vieții
S-o scufunde-n neființă.

R1: Cu mii colțuri - vârf de suliți -
Ascuțite stau la pândă,
S-o străpungă-n locu-n care
E mai slabă şi plăpândă!

2. Şi cu grab-apoi s-o-nece-n
Valuri negre, otrăvite,
Să nu mai ajungă-n portul
Harurilor strălucite. .

R2: Una-i stânca necredinței,
Cu înfätişare hâdă,
Pare moartea-ntruchipată,
Ce de oameni stă să râdă.

3. Din durerea lor îşi face
Pricină de bucurie,
Și din morți şi-adună zilnic
Hrana ei de temelie! . .

R3: Alta e credința falsã
- Stâncă mai ucigătoare -
Ce pe chipu-i de-ntuneric
Poartă haină lucitoare.

4. Pare înger de lumină,
Cu privirea ei te fură,
Să te tragă-n ghiara morți,
Căci e diavolul-n făptură.

R4: Câte suflete curate
Au fost înecate-n valuri,
Căci înselătoarea-i formă,
Pare salvatoare maluri! ...

5. Dă corăbiei vieții,
Doamne, cârma luminată,
A credintei ce lucrează
În iubirea-nfläcărată!

R5: Duhul Sfânt mi-o cârmuiască
Prin furtuni, pe mări adânce,
Să nu mi-o scufunde-n valuri
Lucifericele stânce!

6. Şi s-ajungă-n portul păci,
Din slăvita-mpărăjie,
Unde nu-s dureri, nici lupte,
Ci odihnă pe vecie.

I: Cântările Harului, volumul 1, cântarea 149