1. Atâta har, atâta bine,
Și-atâta fericire,
Primesc când îmi îndrept spre Tine,
Isuse-a mea privire.

R1: Dar cât de greu și cât de frântă,
Mi-e totdeauna viața,
Când uit Ființa Ta cea sfântă
Și-ndrept spre lume fața,

2. Ce bucurii, ce roade sfinte,
Deplin mă-ncununează,
Când Te prives cu dor fierbinte,
Când ochii-Ți mă veghează!

R2: Dar ce căderi, ce-nfrângeri grele,
Ce viață de pustie,
Trăiesc când lumea-n toate cele,
Privirea mi-o îmbie!

3. Desăvârșită-mi fă dorința,
Și-a ochilor lumine,
Ca să-Ți privesc adânc Ființa,
Întipărind-o-n mine.

R3: Și-apoi s-o nalț cu vrednicie,
În trupul meu de tină,
Ducând de-aici, spre Veșnicie,
Lumină din Lumină.

I: Cântările Harului, volumul 1, cântarea 144