1. Să nu pornesc pe-a mea cărare
Isuse, până ce curat,
Nu-Ți recunosc Fiinţa sfântă,
Că mă-nsoţeşte ne-ncetat.
Căci toate drumurile mele,
În care nu Te văd mergând,
Coboară-n văi de fărdelege,
Miros de rătăciri ducând!

2. Ridică-mi orice văl Isuse,
Ce ochii mi-a acoperit,
Să-Ți recunosc mai clar Fiinţa
În toţi acei ce Te-au primit.
Şi-apoi în dulce părtăşie,
Cu ei deplin să pot trăi,
Adânc cum Te doresc pe Tine,
Așa adânc să-i pot dori!

3. Când cercetez Cuvântul vieţii,
Ce-n Cartea Ta se află scris,
Să nu mă laşi pân-ce Fiinţa-Ți
N-o recunosc în tot, deschis.
Nu litera o vreau, Isuse,
Ci duhul ei pe Tine-ntreg,
Iar Adevărul şi Iubirea,
Prin Tine vreau să Ie-nţeleg!

4. Căci dacă eu nu umblu, Doamne
Să-Ți recunosc Fiinţa Ta,
Ce altceva mai bun aş face,
Și cum pot eu a Te avea?
Ajută-mi pururea, oriunde,
Să Te cunosc tot mai deplin,
Căci numai unde Tu eşti viaţă,
E adevărul Tău divin!

I: Cântările Harului, volumul 1, cântarea 130