PREDICĂ LA SFÂNTUL EFTIMIE CEL MARE
20 IANUARIE

Frați creștini,

Poate că nici un alt cuvânt despre monahism nu este atât de tainic şi plin de noime duhovniceşti precum este cel al Sfântului Isaac Sirul: „vieţuirea călugărească este mândria Bisericii” („Cuvinte despre nevoinţă”, X). Şi iată, se poate îndoi cineva de acest lucru când nu trebuie decât să privească la chipul vieţuirii sfinţilor pe care îi prăznuim în aceste zile de ianuarie: Sfântul Antonie (17), Sfinţii monahi-episcopi Atanasie şi Chiril (18), Sfântul Macarie Egipteanul (19), Sfântul Eftimie (20) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (21)?

Toţi aceşti stâlpi ai Ortodoxiei au fost monahi; dar să nu trecem cu vederea faptul că au plecat din mijlocul unora ca noi, oameni de lume cuprinşi de griji şi amestecaţi în tumultul veacului. Mândria Bisericii sunt creştinii care Îl urmează pe Hristos în lepădarea de sine până la jertfă, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, iar monahii sunt cei care le împlinesc pe acestea într-un mod desăvârşit.

Să ne oprim asupra sfântului prăznuit astăzi de Biserica lui Hristos, Sfântul Eftimie cel Mare, şi să vedem chipul în care vieţuirea sa adevereşte cuvântul Avvei Isaac Sirul.

Dreptmăritori creștini,

Acest sfânt părinte s-a născut în Melitina, mitropolia Armeniei, având ca părinți trupești pe Pavel și Dionisia, care erau oameni de neam bun și înzestrați cu frica de Dumnezeu și cu fapta cea bună. Pentru aceea, în mare mâhnire petrecând amândoi, multă vreme s-au nevoit, rugându-se lui Dumnezeu să li se dăruiască un fiu.

Mergând pentru a se ruga în Biserica slăvitului mucenic Polieuct, au stăruit mult timp în rugăciune, până când într-una din nopti rugându-se ei singuri, li s-a arătat oarecare vedenie, zicindu-le: , , Veseliți-vă, veseliți-vă, pentru ca iată v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin nașterea lui, dăruiește Dumnezeu veselie Bisericilor Sale”. Iar ei însemnând vremea vedeniei, s-au intors la casa lor. Și din vremea zămislirii, cunoscând ca adevărate cele ale vedeniei, cum s-a născut copilul, l-au numit Eftimie, care se tălmăcește veselie, făgăduind a-l inchina lui Dumnezeu. El s-a născut, precum am aflat din unele însemnări, în luna august a anului 371.

După moartea tatălui său, mama sa, fericita Dionisia, l-a dat pe fiul său Eftimie în grija unui frate care se numea Eudoxiu, care primind copilul l-a botezat și l-a tuns anagnost al Bisericii.

Deprinzând bine Sfintele Scripturi și viața curată, a fost făcut preot, iar episcopul i-a dat în seamă grija mănăstirilor și a schiturilor din toată mitropolia Armeniei. La 29 de ani s-a dus în cetatea Ierusalimului, într-o mănăstire numită Fara, unde a cunoscut pe Cuviosul Teoctist.

După cinci ani de zile a părăsit Fara și împreună cu Cuviosul Teoctist s-au așezat într-o peșteră din râpa unui munte din pustia Iordanului. Aici au dus o viață aspră de sihaștri, trudindu-și trupul și dorind în liniște a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune, desăvârșindu-se în gându-l cel smerit al inimii prin răbdare și bunătate. Drept răsplată pentru osteneala sa Dumnezeu la învrednicit de darul Sfântului Duh al proorociei și darul facerii de minuni. Și mulți veneau la cuviosul Eftimie pentru ai asculta învățătura sa și pentru a primi vindecare de la el. Aci a izbăvit pe multi din boli grele. Se zice că și el a hrănit, cu puține pâini mici, patru sute de oameni călători, care veniseră la mănăstirea lui. Și pe multe femei, care nu nășteau le-a făcut roditoare, cu ruga lui, așa cum și el, cu puterea lui Dumnezeu, se născuse din cea care vreme îndelungată fusese stearpă.

Dar pentru că dorea să trăiască în singurătate, luând pe ucenicul său Domețian, a ieșit din chilia sa și a venit în munții dinspre Marea Moartă. Aici găsind un put cu apă și-au ridicat chilii și au rămas acolo. Dar nici aici nu și-au găsit liniștea, deoarece a fost împresurat de mulțime mare de oameni. Pentru aceasta s-a întors la Cuviosul Teoctist, petrecând în pustiu toată săptămâna iar Sâmbăta și Duminica se întâlnea cu cei care-l căutau.

Ajunsese Sfântul Eftimie să fie cunoscut și cinstit de cei trei mari îndrumători ai vieții pustnicești din Țara Sfântă, din vremea lui: Sfântul Simeon Stâlpnicul, fericitul Sava cel Sfințit și Sfântul Teodosie. Toți acești patru au apărat dreapta credință împotriva rătăcirilor din acea vreme, învățătura greșită a lui Eutihie.

Sfântul Eftimie cal Mare a trăit 97 de ani, sfârșindu-și viața în liniște în timpul împăratului Leon cel Mare. El nu a căutat niciodată vreo mărire omenească ci, toată viața, a rămas un simplu iubitor de străini și un îndrumător de sihaștri. Toată viața lui a dus-o în simplitate, în post și rugăciune.

Ca și Sfântul Ilie a deschis porțile cerului și a tămăduit pământul de nerodire. Strălucirea lăuntrică a sufletului acestui cuvios a vădit-o și stâlpul de foc, care se pogora din cer, când cuviosul slujea, și sta lângă el până se sfârșea Sfânta Jertfă, văzut fiind de toți cei din jurul lui. El vedea cu mintea și gândurile celor ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, cunoscând pe cel ce venea cu cugetul curat și pe cel ce era întinat, iar acesta era semnul curăției celei mai desăvârșite.

Era cuvios la chip, la fire fără de răutate, alb la față, vioi la trup, dar stăpânit, cărunt la păr și avea barba lungă până la brâu. Se mai spune despre el că, la moartea unui călugăr care trecea drept om înțelept și înfrânat, dar care în fapt era cu totul altfel, fericitul a văzut un înger trăgându-i sufletul din el cu o suliță și a auzit un glas care vădea faptele rușinoase cele ascunse ale monahului.

Sfântul Eftimie nu este lăudat pentru mari fapte așcetice, ci pentru lucrarea omului dinlăuntrul inimii. Daca iubirea de Dumnezeu a arătat-o cu prisosință Sfântul prin urmarea vieții monahale, iubirea de aproapele e dovedită mai ales de următoarea întâmplare:

Pe când se afla în pustie, a venit la el un elin păgân, Aspevet, cerându-i să-l tămăduiască pe fiul său paralitic. Sfântul nu i-a intors spatele îmbufnat ca Aspevet, nu a cerut mai întâi să îi vorbească de credința creștină, nu i-a cerut să îi țină un cuvânt despre semnificația icoanelor, ci, fără să îi adreseze nici un cuvânt elinului, l-a tămăduit pe fiul său bolnav. Cucerit de evlavia și statura duhovnicească a Cuviosului Eftimie, elinul a cerut să fie botezat.

Iubiți credincioși,

Dacă Sfântul Antonie cel Mare, pe care l-am prăznuit acum câteva zile, era un model al smereniei prin răbdare, Sfântul Cuvios Eftimie este un model al smereniei prin ascultare.

Un Sfânt Părinte spunea că ascultarea este răspunsul necăutat în fața lui Dumnezeu, este mormânt al voinței și înviere a smereniei. Ascultarea este cea dintâi dintre virtuțile de început, deoarece ea înlătură mândria și ne aduce cugetarea cea smerită. Sfântul Vasile cel Mare ne spune că acsultarea este scara cea mai scurtă către cer, iar Sfântul Ioan Scărarul considera ascultarea ca moarte a mândriei și învierea smereniei. Iar Sfântul pe care astăzi îl prăznuim zicea că: , , Mare este plata supunerii de vreme ce Dumnezeu mai mult voiește ascultarea decât jertfa. Iar neascultarea moarte lucrează.”

De fapt Dumnezeu a cerut omului totdeauna ascultare. Dumnezeu conduce și omul se lasă condus. De exemplu: Avraam a fost îndrumat de Dumnezeu să plece din ținutul în care se găsea într-o țară străină; el a ascultat, a împlinit voia lui Dumnezeu și prin aceasta a ajuns la înaintarea în viața spirituală. Noe a făcut la fel ascultare de Dumnezeu, construind arca. Toți cei ce n-au ascultat de Dumnezeu au fost în deviere de la bine și au suferit consecințele: de exemplu cetățile Sodoma și Gomora, care au fost împotriva voii lui Dumnezeu și care au adus consecințele distrugerii acelor cetăți. Bineînțeles, în decursul istoriei au fost multe exemple de ascultare și neascultare, după cazurile pe care le cunoaștem din Vechiul Testament, iar în Noul Testament stim sigur că Mântuitorul Iisus Hristos a ținut să i se împlinească voia când, la spălarea picioarelor i s-a opus Sfântului Apostol Petru: , , Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine”. Condiția urmării Mântuitorului Iisus Hristos este ascultarea de El.

Vom încheia acest cuvânt de învățătură cu o vorbă plină de înțelepciune a Sfântului Eftimie cel Mare, care, în vremuri de prigoană a ales să nu-L intristeze pe Dumnezeu prin lepădarea de Ortodoxie. Cuviosul Eftimie, acest pustnic din Fara, un părinte pentru mii de fii duhovnicesti, un creștin care a înțeles că nesocotirea dogmelor Îl alungă pe Dumnezeu din inimă zicea: , , Păsările răpitoare au și acum cuiburi, vulpile prea multe vizuini iar Fiul Omului găsește prea puține inimi neîntinate de fățărnicie, inimi unde să-și plece capul”. Amin