DREPTUL IOSIF, MODEL DE SMERENIE ȘI ASCULTARE
Autor: PREOT DAVID MARIAN  |  Album: PREDICI  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de MAMAIANORD in 01/01/2021
    12345678910 0/10 X

DREPTUL IOSIF, MODEL DE SMERENIE ȘI ASCULTARE

Dreptmăritori creștini,

 Prin Sfânta Scriptură, Biserica ne cheamă să învăţăm cum cunoaştem pe Dumnezeu, cum Se descoperă Dumnezeu prin însăşi naşterea Sa poporului celui dreptslăvitor, celui ce crede în El, cum lucrează Dumnezeu în istorie. Ceea ce am citit astăzi în Evanghelie este o pagină din istorie, un timp pe care poporul Israel şi oamenii acelui timp l-au trăit, şi fac mărturisire despre acest timp.

Noi, astăzi, cunoaştem pe Dumnezeu și mulţi în rugăciunile noastre simţim, poate, în aceste zile de praznic, o bucurie adâncă, pe care numai Domnul o poate da. Un om, poate, retras, departe de zgomotul lumii, începe să înţeleagă, dacă este atent în rugăciune, cu ce stare se apropie duhurile cele viclene de om: de tulburare sau de frică paralizantă sau, poate, de mândrie, care întoarce pe om spre sine însuşi, şi cum se apropie îngerul Domnului de om: cu ce bucurie care se descoperă sufletului. Şi, încetul cu încetul, omul începe să înţeleagă în chip desluşit apropierea, pe de o parte, a îngerilor lui Dumnezeu, pe de altă parte a duhurilor celor viclene. Iată că Dumnezeu Se descoperă sufletului pe măsură ce acesta începe să recunoască lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lui şi în istorie.

 

Iubiți frați și surori întru Domnul,

În tradiția liturgică a Răsăritului ortodox, Duminica de după Nașterea Domnului este consacrată pomenirii celui pe care obișnuim a-l numi „logodnicul” Fecioarei Maria, adică dreptul Iosif din Nazaret. Împreună cu el este pomenit și regele psalmist David, „părintele după trup al Domnului”, cum îl numesc troparele acestei duminici. Desigur, această pomenire solemnă este semnul cel mai clar al cinstirii pe care Biserica o acordă celui care a fost învrednicit să fie ocrotitorul vremelnic al Născătoarei de Dumnezeu și al Pruncului Iisus: „Învrednicitu-te-ai a vedea pe Hristos purtat ca un prunc în chipul nostru, și al Lui tată ai fost numit. Mărirea ta cu adevărat este foarte mare, și vrednicia ta este mai mare decât toate. Pentru aceasta pe tine te lăudăm” (Canonul Utreniei; oda 1, stih. 3).

Dreptul Iosif era fiul natural al lui Iacob (Matei 1,16), din neamul lui David (Luca 2,4), însă prin înfiere sau căsătorie era considerat fiul lui Eli (cf. Luca 3,23). În Nazaretul Galileei (Ioan 1,45), unde își câștiga pâinea cea de toate zilele ca tâmplar, Iosif trăia în respectul datinilor religioase ale lui Istrael. Întrucât la încheierea sorocului șederii la Templul din Ierusalim era deja orfană, Fecioara Maria i-a fost încredințată tocmai lui pentru a o îndruma în viață și mai ales pentru a-i ocroti cinstea în fața oamenilor (Luca 1,26-35). Asemenea celorlalți fii ai lui Israel, dreptul Iosif nu avea o înțelegere deplină a tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu, fapt pentru care, atunci când a aflat că Fecioara a rămas însărcinată, s-a tulburat în adâncul inimii sale, propunându-și să o părăsească în ascuns pentru a o feri astfel de severa judecată a comunității iudaice. Ca urmare, îngerul Domnului i-a descoperit taina zămislirii Pruncului de la Duhul Sfânt, spunându-i totodată că acest Prunc este Însuși Fiul lui Dumnezeu și va fi numit Emanuel, adică: „Dumnezeu este cu noi”, precum și Iisus, întrucât va mântui poporul de păcate (cf. Matei 1,19-25 și Luca 1,26-35).

Fiind drept și temător de Dumnezeu, Iosif a trăit o viață curată până la plecarea sa din lume, îndeplinindu-și misiunea de părinte legal sau tutore al lui Iisus în raport cu datinile Legii mozaice și cu exigențele morale ale comunității din Nazaret. Iată de ce, chiar și acolo unde este numit „bărbatul” Mariei sau „tatăl lui Iisus” (Luca 4,22; Ioan 6,42), noi trebuie să înțelegem că este vorba despre această misiune a lui în fața Legii și a oamenilor, și nicidecum că ar fi tatăl natural al Pruncului. Exprimând acest adevăr de credință, Sfântul Evanghelist Luca spune limpede: „Iisus (…) fiind, precum se socotea (se credea, de către cei care nu-I știau taina), fiu al lui Iosif” (Luca 3,23). De altminteri, în Evanghelii nu se spune niciodată „Iosif și Fiul său”. Când îngerul Domnului îl vestește pe Iosif să fugă cu Maria și cu Pruncul Iisus în Egipt pentru a scăpa de mânia lui Irod, i-a poruncit: „Ia Pruncul și pe mama Lui și fugi (…)”. Tot așa, când i-a vestit să se întoarcă în pământul lui Israel, îngerul i-a spus: „Ia pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau viața Pruncului” (Matei 2,13 și 20).

Dreptul Iosif mai este evocat în Sfânta Evanghelie cu prilejul unui pelerinaj făcut la Templul din Ierusalim pe când Pruncul Iisus avea 12 ani (Luca 2,41-51). Din acest moment, biografia lui pământească încetează a mai fi evocată, ceea ce înseamnă că a murit, fiind înaintat în vârstă.

Este semnificativ faptul că în imnografia liturgică a Crăciunului și a Soborului Maicii Domnului (25-26 dec.), alături de Pruncul dumnezeiesc sunt evocați frecvent păstorii, magii, îngerii, peștera, ieslea și, bineînțeles, Fecioara Maria, în timp ce numele dreptului Iosif lipsește pur și simplu, fiind pomenit doar în pericopele evanghelice ale acestor două zile de praznic. Sensul acestei tăceri este evident: Iosif din Nazaret nu este tatăl natural al Pruncului Iisus. Bătrânul „logodnic” al Fecioarei este pomenit însă în imnografia Duminicii de după Nașterea Domnului. Cântările acestei duminici ne ajută să înțelegem mai bine sensul slujirii profetice pe care acest reprezentant al „rămășiței credincioase” a lui Israel a împlinit-o în iconomia mântuirii: „Proorociile proorocilor le-a văzut Iosif logodnicul la bătrânețe lămurit și cu adevărat plinite, învrednicindu-se în chip minunat de logodire prin vrerea lui Dumnezeu și descoperire primind de la îngerii care au strigat: slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dăruit pe pământ pace” (Vecernie; stih. 2 la „Doamne strigat-am”); „Fericite slujitor al lui Hristos Cel Care S-a întrupat, cel ce ai fost socotit părinte al lui Hristos, cu îndrăzneală înaintea Acestuia stând, cere pace și izbăvire de cele cumplite pentru cei care te laudă pe tine” (Canonul Utreniei; oda 1, stih. 1); „Supus cuvintelor dumnezeiești, slujitor al minunatelor lucruri, logodnic al Fecioarei, dumnezeieștii fiice, drept și adevărat cu totul te-ai arătat, Iosife, și te-ai odihnit în corturile drepților” (Canonul Utreniei; oda 1, stih. 2).

Dreptul Iosif este o prezență semnificativă și în icoana ortodoxă a Crăciunului. Dacă în cele mai vechi reprezentări iconice ale evenimentului de la Betleem el nu apare niciodată, artiștii antichității creștine fiind preocupați să afirme adevărul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, „bătrânul Iosif” este prezent în icoana elaborată a Evului mediu bizantin. El apare în partea de jos a imaginii, cel mai adesea în stânga ei, șezând gânditor pe o piatră, vizibil tulburat de îndoieli asupra maternității Fecioare (cf. Matei 1,18-20). Așezându-l pe Iosif la periferia evenimentului reprezentat, icoana Răsăritului ortodox vrea să sublinieze faptul că el a fost o prezență auxiliară, și nu una determinantă, în ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește „iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu” (Efeseni 3,9). Mai mult chiar, această așezare periferică a lui ne sugereză că, pe lângă faptul că nu este tatăl natural al Pruncului născut în peștera din Betleem, Iosif se îndepărteză lăuntric prin îndoiala sa, izolându-se astfel în raport cu actul Nașterii. Adeseori, ideea de izolare, de ieșire din orizontul comuniunii, este accentuată prin reprezentarea lui Iosif întors cu spatele către peștera în care Pruncul înfășat apare culcat în ieslea ce primește forma unui Altar euharistic, în imediata Sa vecinătate veghind doar boul și asinul.

Încă de la începutul apariției în icoana Crăciunului, imaginea lui Iosif a exprimat o atitudine ce va marca peste veacuri întâlnirea conștiinței umane cu taina lui Hristos, atitudine evocată cât se poate de limpede într-o stihiră din slujba Ceasurilor împărăte ș ti, celebrate în ajunul praznicului: „Acestea zice Iosif către Fecioara: Marie! Ce lucru este acesta pe care îl văd eu? Nu mă pricep, și mă minunez. Și cu mintea mă spăimântez. Ascunde-te deci de la mine, degrab. Marie! Ce lucru este acesta, pe care îl văd întru tine? În loc de cinste, rușine; în loc de veselie, întristare; în loc de laudă, ocară mi-ai adus mie. Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor, pentru că de la preoți, din Templul Domnului, ca pe o nevinovată te-am luat și, iată, ce este aceasta ce se vede?” (Slavă la Ceasul întâi).

Prin icoana Crăciunului conștiința ortodoxă depășește nivelul atât de modest al imageriei dulcege pe care a cultivat-o tabloul religios în arta Europei occidentale, unde natura umană este reprezentată adorându-și propria creație. În icoană, dreptul Iosif se confruntă, dacă putem spune astfel, cu taina necuprinsă a Logosului dumnezeiesc întrupându-se de la Duhul Sfânt și din Feciara Maria pentru mântuirea lumii. Desigur, icoana îi adresează lui Iosif invitația de a se integra alături de celelalte prezențe binecuvântate ale ei – îngerii, păstorii, magii, vietățile necuvântătoare, steaua, peștera și, bineînțeles, Născătoarea de Dumnezeu – în dinamica actului doxologic prin care cerul și pământul aduce slavă Celui întrupat „la plinirea vremii” (cf Galateni 4,4) pentru mântuirea lumii. Cu alte cuvinte, este vorba despre o invitație la comuniune, care ne privește pe fiecare dintre noi, Iosif fiind o parabolă vie a conștiinței creștine.

Până în momentul contaminării cu germenii pietismului dulceag pe care îl cultivă de aproape o jumătate de mileniu tabloul religios apusean, conștiința ortodoxă a văzut în atitudinea meditativă a dreptului Iosif, accentuată adeseori de gestul întoarcerii sale cu spatele către peștera în care s-a petrecut actul Nașterii, un semn clar al tainei zămislirii lui Iisus de la Duhul Sfânt, taină pe care „logodnicul” Mariei a întâmpinat-o cu neînțelegere și îndoială. Reprezentându-l pe Iosif întors cu spatele către peștera din Betleem, icoana ortodoxă a Crăciunului face o afirmație teologică esențială: când rațiunea umană se împotrivește Revelației și părăsește orizontul comuniunii, ea își pierde capacitatea de a accepta miracolul „biruinței asupra rânduielii firii”, iar „tainica minune” a Fecioarei – Mame îi rămâne fie străină, fie simplă „nebunie” (cf. 1 Corinteni 3,19), cum ar spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 1,23).

 

Iubiți credincioși,

Ce trebuie să ştiți despre Iosif, care în istorisirea despre naşterea Domnului stă totdeauna pe planul secund? Pe lângă faptul că Iosif era de meserie tâmplar (Matei 13,55), ce caracter avea el? Era el numai un „credincios absolut normal”, ca cei mai mulţi dintre noi, sau el a fost un bărbat deosebit al lui Dumnezeu?

Potrivit cu evanghelia după Matei 1,19, Iosif era un om drept. Iosif nu era desăvârşit sau fără păcat, dar viaţa lui era caracterizată de ceea ce în ochii lui Dumnezeu era bun. Iosif era nu numai un tâmplar cinstit, el a arătat calitatea sa morală deosebită şi în alte domenii ale vieţii sale. Chiar dacă Sfânta Scriptură nu spune multe despre acest bărbat „din planul secund”, vedem totuşi în puţinele locuri, pe care Dumnezeu ni le-a dat cu privire la Iosif, caracterul său bun, însuşirile sale morale deosebite. Dacă studiem ce spune Biblia despre „Iosif cel drept”, atunci este o provocare pentru noi, ca să urmăm exemplul lui.

Iosif era un bărbat cu multă dragoste. Vedem dragostea lui în purtarea de grijă gingaşă şi luarea în consideraţie a împrejurărilor foarte grele în care se afla Fecioara Maria. Ne putem noi imagina situaţia grea a lui Iosif, atunci când a constatat că logodnica lui era însărcinată? Explicaţia Mariei, că un înger i-a vestit că ea va primi un copil prin Duhul Sfânt, era pur şi simplu lipsită de plauzibilitate. Cu durere şi dezamăgire adâncă trebuie să fi ajuns la concluzia că ea i-a fost necredincioasă în timpul celor trei luni de vizită la verişoara ei Elisabeta. Cum putea ea să facă aşa ceva bărbatului căruia ia fost încredințată? Şi în afară de aceasta, nici să nu-şi recunoască vina şi să-i spună adevărul! Ea susţinea cu tărie, că toate acestea sunt de la Dumnezeu şi că el ar trebui s-o înţeleagă. Iosif nu a trăit niciodată un astfel de haos sentimental şi o astfel de durere!

În momentul acesta Iosif şi-a propus să părăsească pe Maria, pe baza a două motive: el iubea pe Dumnezeu, şi voia să facă ce era just. Potrivit Legii (Deuteronomul 22,23-24), Sfânta Fecioară putea fii omorâtă. Chiar dacă s-ar fi renunţat la o omorâre cu pietre publică, ea ar fi fost învinovăţită public. (Această acţiune ar fi protejat onoarea lui Iosif!) Dar Iosif a iubit pe Maria, fără să ţină seama de aparenta lipsă de credincioşie faţă de el. În inima lui nu era nici un gând de răzbunare. În favoarea Fecioarei Maria s-a hotărât să tăinuiască pe cât posibil situaţia, şi să desfacă logodna pe cale neoficială. Deoarece vinovăţia Mariei nu a fost dovedită, el avea posibilitatea să renunţe la drepturile sale naturale. Probabil s-a gândit că Sfânta Fecioară s-ar putea reîntoarce la Elisabeta, care nu locuia în Nazaret.

Arătăm noi aceeaşi dragoste, pe care Iosif o arată aici? Care este reacţia noastră, dacă trebuie să credem, că un prieten drag ne-a înşelat, sau dacă cineva, care ne era foarte aproape, ne-a rănit profund? Vom căuta noi o ocazie ca să-i plătim cu aceeaşi monedă? Suntem noi probabil umpluţi de mânie şi amărăciune? Ocolim totul, ca să putem uita această situaţie? Sau iubim pe acest prieten drag, şi încercăm nu numai să acţionăm potrivit etaloanelor lui Dumnezeu, ci şi să facem ce este cel mai bine pentru persoana care ne-a pricinuit dureri? Acest fel de dragoste nu este totdeauna simplu, dar este posibil (Ioan 17.26).

Iosif era şi un om al credinţei. Prin aceasta înţelegem că el era mai mult decât numai un credincios. Iosif cel drept trăia şi umbla prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Iosif cel credincios trebuie să se fi rugat foarte mult timp, atunci când s-a gândit ce să facă Mariei (Matei 1,20). Nu era aşa, că el nu voia să creadă istorisirea ei, dar cum putea el să accepte această istorisire fantastică? Să crezi această istorisire neverosimilă, nu ar fi fost credinţă, ci credulitate. O fecioară să nască, aşa ceva nu a existat încă niciodată în istoria omenirii – nici măcar în timpul când profeţii făceau minuni!

În cele din urmă lui Iosif i s-a arătat un înger al Domnului în vis. Îngerul a confirmat tot ce Maria i-a spus lui Iosif. Conceperea a fost de la Duhul Sfânt! Maria era fecioara despre care deja Isaia a prorocit (Matei 1,23)! Logodnica lui Iosif trebuia să devină mama lui Mesia Cel mult aşteptat! Şi el trebuia să devină tatăl pământean al acestui Copil şi să-I pună Numele Iisus! Ce veste bună, neaşteptată! Ce uşurare incredibilă pentru sufletul său! Iosif trebuie să fi trăit o admiraţie plină de venerare şi totodată o bucurie minunată.

Credinţa lui Iosif ar trebui să fie un exemplu pentru noi toţi. Observă că Iosif nu pune nici o întrebare îngerului şi nici nu s-a îndoit de revelaţia divină. Observă că îngerul nu a pus întrebări lui Iosif și nici nu l-a mustrat pentru îndoiala lui. Domnul nu ne face responsabili să credem un lucru incredibil fără o revelare divină. Dumnezeu nu caută la noi credinţă oarbă sau credulitate. El ne cheamă la o credinţă logică – o credinţă care se bazează pe Cuvântul Său revelat. Cu siguranţă Iosif a înţeles locul din Vechiul Testament al profetului, pe care îngerul i le-a prezentat (Matei 1,21-23). El l-a crezut pe înger, deoarece mesajul se baza pe Cuvântul lui Dumnezeu. Şi noi ar trebui să credem şi să nu ne îndoim de ceea ce Dumnezeu ne-a revelat clar în Cuvântul Său. Să luăm de exemplu nevoile noastre zilnice. Ne îngrijorăm cu privire la siguranţa noastră? Ne îndoim noi de capacitatea lui Dumnezeu de a îngriji de hrana noastră zilnică necesară? Să înaintezi în credinţa justă înseamnă că noi nu ne îndoim, nu ne îngrijorăm cu privire la nevoile noastre zilnice, căci Dumnezeu a spus clar, că El ne va da „toate lucrurile”, dacă noi „căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6,25-34).

Bineînţeles, că Iosif a fost un om al ascultării. Iosif a fost ascultător de mesajul îngerului, fără să ţină seama de urmări. Un alt exemplu pentru ascultarea lui Iosif îl vedem în Matei 2,13-14. După naşterea pruncului Iisus, îngerul a poruncit lui Iosif să meargă în Egipt – şi anume, repede! Cu toate că atunci exista în Egipt o comunitate iudaică şi Dumnezeu a purtat grijă pentru nevoile călătoriei, prin darurile aduse de magii veniţi din răsărit, era totuşi o călătorie riscantă. Să pleci într-o ţară necunoscută, un bătrân cu un măgar, cu o tânără fecioară și cu un prun, pe un traseu neumblat, lung de cel puţin trei sute de mile, aceasta nu era o plimbare de duminică! Dar Iosif a fost ascultător – şi anume, imediat (Matei 2,14)! După ce s-au acomodat în Egipt, i s-a cerut lui Iosif să se reîntoarcă în Israel! Iosif a împlinit din nou această comandă, fără să gândească dacă aceasta îi convine, sau să pună la îndoială agenda de termene a lui Dumnezeu!

Suntem noi ca Iosif, atunci când împlinim poruncile Domnului? Ascultăm noi imediat sau suntem numai parţial ascultători şi cu întârziere? De ce ne vine aşa de greu să ascultăm de porunca Domnului să spunem Evanghelia colegilor noştri, vecinilor noştri (Marcu 16,15)? Ce este cu poftele noastre – despre care se spune că noi trebuie să fugim de ele (2 Timotei 2,22)? Ascultăm noi numai atunci când este comod şi simplu? Ce este cu păcatul criticării altora şi plângerea de sine cu privire la împrejurări? Este aşa de comod şi simplu să fii neascultător în acestea! Ascultăm noi şi atunci când nu înţelegem ce vrea Dumnezeu să facă în viaţa noastră? Ne încredem noi în Domnul, chiar şi atunci când au loc tragedii şi viitorul nu pare aşa de sigur (Proverbe 3.5-6)? Iosif este pentru noi toţi un exemplu măreţ despre ce înseamnă să te încrezi şi să asculţi.

Iosif a fost şi un om al răbdării. De această răbdare a lui Iosif avem nevoie şi noi creştinii astăzi. Nerăbdarea a făcut pe mulţi credincioşi să cadă. Dacă Dumnezeu a putut să dea răbdare lui Iosif, atunci El ne poate da şi nouă această răbdare! Să ne amintim că răbdarea în toate domeniile este un rod al Duhului Sfânt, care locuieşte în noi şi care dă putere fiecărui creştin (Galateni 5,22).

În timpul acestor zile de concediu, tabloul despre „Iosif cel drept” stă în umbra multor scene de crăciun. Noi vrem să ne amintim de el şi să urmăm exemplul lui în dragoste, credinţă, ascultare şi răbdare. Amin!

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 76
Opțiuni