Există ceva în ce merită să crezi?
Autor: John Lennox  |  Album: Diverse  |  Tematica: Credință
Resursa adaugata de Mada_O in 16/03/2020
    12345678910 0/10 X
Toate drepturile rezervate John Lennox si reprodus cu permisiunea autorului. Pentru mai multe resurse ca aceasta (in engleza) vizitati www.johnlennox.org
Copyright of John Lennox and reproduced by his permission. For more resources like this (in English), see www.johnlennox.org
Referințe

Vă mulțumesc foarte mult pentru această primire călduroasă. Este o adevărată delectare și onoare să fiu invitat a vorbi la această universitate distinsă și să fiu prezentat de profesorul De Vries. Și eu, de asemenea, profesorule De Vries, nu vorbesc atâtor studenți la orele mele de matematică. Cu câteva zile în urmă, eram la Trinity College în Dublin, admirând bustul omului după care această ilustră universitate e numită - episcopul George Barclay din Cloyne, un filosof anglo-irlandez din secolul 18, a cărui importantă realizare a fost avansarea unei teorii pe care el a numit-o „imaterialism.” Această teorie spune că indivizii pot doar cunoaște senzații și idei despre obiecte, nu abstracții, cum ar fi materia, și că ideile depind de minți perceptive pentru însăși existența lor. Sunt interesat să-mi aduc aminte că cele mai timpurii publicații ale lui erau în domeniul matematicii. Dar poate că e cel mai celebrat pentru o poezioară foarte faină, care spune:

„A fost un tânăr care a zis că Dumnezeu trebuie să găsească că-i foarte ciudat
Să creadă căci copacul trebuie să continue să fie când nu e nimeni în jur.
Dragă domnule, mirarea dumitale e ciudată.
Eu sunt totdeauna aici Și de aceea copacul va continua să existe,
Căci e observat de subsemnatul, Dumnezeu.”

Sper că vă dați seama că aceasta sărbătorește pe acest episcop Barclay, de la care vine numele acestei universități. Gândurile lui faimoase despre idealism... E de asemenea o onoare pentru mine a fi invitat să vorbesc la universitatea a cărei motto este „Fiat lux!” (Să fie lumină!), care se aseamănă cu universitatea mea de la Oxford (Dominus iluminatio mea - Dumnezeu e lumina mea.) Și întrebarea în seara aceasta este: Există ceva în ce se merită să crezi? Ei bine, în mod clar, practic toți din această sală, cred, au dat răspuns acestei întrebări în mod pozitiv, în sensul că valorați o educație la această universitate. Credeți că va face ceva pentru voi și credeți atât de profund, îmi dau seama, că mulți din voi ați fost pregătiți să plătiți bani serioși pentru a veni aici. Deci deja dați cel puțin un răspuns parțial la întrebare. Există lucruri în care se merită să crezi și unul din ele este viața minții. Așa că nu e un accident, cred, că suntem adunați aici, mulți, într-un loc care stă sub motto-ul „Să fie lumină! Și ceea ce sărbătorim în această seară este libertatea intelectuală de a gândi despre ideile mari din universul nostru. Va exista și o dimensiune personală în această prelegere, căci am fost invitat pentru a-i da o dimensiune personală și pentru că eu cred că întotdeauna ne ajută să înțelegem de unde vine persoana care vă vorbește, în gândirea ei.

Vin din aceeași țară ca și episcopul Barclay. Îl numim Barclay, apropo. Nu știu cum de i-ați schimbat numele (în Berkeley), dar e probabil un mister. Și din copilărie am fost fascinat de analiza logică. Și de timpuriu am dat peste geometria euclidiană, în care toate teoremele minunate, ca și cea a lui Pitagora, se pot deduce prin manevrare logică, din câteva postulate sau axiome. Adică, începi prin a accepta, prin a crede axiomele, apoi vezi unde te duc, ce poți deduce din ele. Și apoi oamenii încep să pună întrebări fascinante. Ai nevoie de toate axiomele? Și de-a lungul secolelor tensiunea s-a concentrat pe postulatul al 5-lea, așa-numita axiomă paralelă. Oamenii au încercat s-o deducă din celelalte și nu au putut. Iar apoi, prin pur geniu, în secolul al 19-lea, Bolia Lobachevski a arătat că poți construi geometrii care satisfac prima axiomă dar neagă postulatul paralel. Așa s-au născut geometrii ne-Euclidiene. Geometria lui Euclid a fost foarte folositoare și încă este, pentru calcule cu privire la terenuri și clădiri. Dar cum e cu aceste geometrii noi? S-a descoperit că erau exact ce trebuia pentru a studia Spațiul-Timpul și au fost cruciale pentru lucrarea uimitoare a lui Einstein cu privire la relativitate. Era un lucru amețitor pentru un băiat de școală să descopere astfel de lucruri, în adâncimile Irlandei, și m-am îndrăgostit de sisteme axiomatice. Sper că și voi v-ați îndrăgostit de sisteme axiomatice...

Și mi-am petrecut viața încercând să înțeleg unele din deducțiile care pot fi clădite prin acceptarea celor 4 axiome ale teoriei grupurilor. Sunt interesat, profesorule De Vries, că atenția dvs. a fost captată de titlul cărții mele, „Subgrupe subnormale ale grupurilor.” De obicei e clasificată sub „psihologie anormală.” Deducțiile din acele 4 axiome au dus la unele din cele mai complexe rezultate din orice ramură a științei. Cea mai lungă fiind clasificarea grupurilor finite simple, care inițial a necesitat 10000 de pagini de articole de reviste pentru a fi completată și a fost stăpânită, și încă este, de foarte puțini oameni din lume. Doar 4 axiome - le accepți pe acestea și ești condus într-o lume aproape infinit de complexă a posibilităților. Dar teoria grupurilor e plictisitoare, nu-i așa? Ați crezut că o să aveți o lectură în matematici - nu veți avea! Dar, vedeți, îmi place să gândesc lateral și în curând am început să mă mir, chiar la școală, cu privire la însăși știința - are vreo axiomă în vreun sens? Într-un sens mai puțin formal, implică oare știința și crezuri? Dacă da, ce crezuri? Și care din ele sunt fundamentale?

Oamenii de știință par a fi interesați în a descoperi adevărul despre Univers, de aceea și încercarea de a găsi sisteme matematice axiomatice care par cumva să corespundă cu ceea ce e acolo, în Univers. Dar când am cercetat mai adânc, am descoperit căci conceptul de „adevăr” era cam dificil pentru unii. Există diferite crezuri despre adevărul însuși. Am găsit pe unii, chiar, care cred că nu există așa ceva cum ar fi adevărul absolut. Poate și voi ați întâlnit astfel de oameni. Am observat că e un pic ciudat, căci ei așteaptă ca eu să cred că axioma lor e adevărată. Nu pot uita, stând în colegiul meu la Oxford, am descoperit un scriitor post-modern stând lângă mine și își avea cartea lui pe masă. Sunt interesat în astfel de lucruri și am început să vorbesc cu el. Și am zis, „Care e teza cărții tale?” „O,” a zis el, „teza cărții mele e extrem de importantă și e următoarea: nu există un astfel de lucru cum ar fi intenția autorului.” „O,” am zis eu, „chiar?” Cred că jumătate din voi nu sunteți treji, de fapt... . Am zis, „Dacă voi citi cartea ta, voi ajunge la concluzia că nu poți deduce intenția autorului din vreo lucrare de literatură.” A zis, „Adevărat.” Atunci am zis, „Atunci nu îți voi citi cartea.” A zis, „De ce nu?” Și i-am spus. Și s-a ridicat și a ieșit din sală. Nu s-a gândit deloc la aceasta. A comis una din acele erori pe care le găsesc peste tot, adică a face o declarație care pare a fi universală, dar nu se aplică la persoana care face declarația. Și de aceea e incoerentă din punct de vedere logic. Și m-am gândit că nu poți clădi prea mult pe incoerență logică. E ciudat că găsesc lucruri asemănătoare în științe, dar vom ajunge la acestea în curând. Observ, bineînțeles, că nu mulți asemenea oameni erau oameni de știință. Cel puțin și-au lăsat post-modernismul acasă și nu l-au adus în laborator.

În extrema opusă față de oamenii care neagă existența oricărui adevăr absolut, găsesc mulți oameni de știință care cred că au ajuns tot mai aproape de un adevăr care e acolo undeva - aceasta cred ei, aceasta i-a condus. Dar apoi au făcut încă un pas și par să creadă că știința e singura cale spre adevăr. Deci un pol e că nu există cale spre adevăr, iar alt pol că există adevăr, dar știința e singura cale spre el. Bertrand Russell a exprimat aceasta în felul următor: „Ceea ce știința nu ne poate spune, umanitatea nu poate cunoaște.” O propoziție deșteaptă, nu-i așa? Și-l admir pe Bertrand Russell pentru istoria lui despre filosofia vestică și pentru logica lui în general, dar, o, ce l-a părăsit când a scris această declarație. Haideți s-o analizăm, dacă nu-i prea târziu seara pentru analiză logică. „Ceea ce știința nu ne poate spune, omenirea nu poate cunoasște.” E aceasta o declarație științifică? Nu. Deci nu o poți cunoaște. Deci dacă e adevărată, e falsă. E incoerentă din punct de vedere logic. Merge prea departe. Nu e o declarație științifică, e pur și simplu o declarație de credință. Acest lucru e extrem de interesant, căci Sir Peter Madowar, câștigătorul premiului Nobel, a văzut pericolul acestui fel de supra-extindere a științei. Sunt un pasionat de știință, o iubesc și sunt încântat când aud de unele din lucrurile științifice care se fac aici la UC Bekeley. Ultima oară când am fost aici eram la un congres matematic. „Nu-i facem științei niciun serviciu,” a zis Sir Peter Madowar, într-o carte pe care toți oamenii tineri de știință ar trebui s-o citească. Se numește „Limite în sfaturile pentru un om tânăr de știință.” Nu-i facem științei niciun serviciu dacă credem că poate da răspuns oricăror întrebări și că în curând o va face. Căci e foarte evident că știința are limite, în faptul că nu poate răspunde întrebărilor unui copil. De unde vin? Unde merg? Care e sensul vieții? Și adaugă, interesant, că „pentru a răspunde la astfel de întrebări trebuie să apelăm la religie și literatură imaginativă.”

Încă o idee foarte apropiat înrudită este noțiunea că știința are aceeași extindere ca rațiunea. Dacă acesta ar fi cazul, atunci jumătate din facultățile din Berkeley ar trebui să se închidă mâine. Știința nu are aceeași extindere ca rațiunea. Există alte discipline raționale, prin definiție, cum ar fi istoria, arta și toate celelalte, și acestea nu sunt, în cel mai îngust sens, științe naturale. Deci asta a condus la mai multe întrebări. Cum e cu realitatea pe care o studiază știința? Există axiome aici, asumpții pe care oamenii le aduc cu privire la Univers? Sau ne apropiem de Univers complet detașați, fără preconcepții, neutri? Și am descoperit că nimeni nu face aceasta. Fiecare om din această sală are o concepție despre lume și viață. S-ar putea să fie foarte adânc gândită, sau poate că încă e în formare. Pentru aceasta există universități. Și deja avem un set de răspunsuri parțiale, cel puțin, la întrebările mari ale vieții. Și una dintre cele mai mari, bineînțeles, este, „Care e realitatea ultimă?” Nu e o întrebare nouă. Și întotdeauna am găsit folositor să realizez că deși, într-un sens, există multe răspunsuri la această întrebare, în alt sens, sunt doar două care se războiesc în academie. Și vin la noi, cu siguranță, de cel puțin atât de timpuriu cum ar fi Grecia Antică. Pe de o parte avem atomiștii, cum ar fi Democrit și Lucepus, oameni sclipitori, care au avut noțiunea atomului, a ceva indivizibil. Dar au crezut că atomii și vidul erau tot ce există. Erau materialiști, în acest sens. Tot ce există este materie, cum a pus-o Carl Sagan în faimoasa lui serie cu privire la Cosmos: „Universul e tot ce a fost, este sau va fi vreodată.” Și de aceea, explicația, prin definiție, a fost în exclusivitate de jos în sus, căci nu a fost transcendență. Nu a fost nicio cauzare inițială de sus în jos. Și apoi au fost și alții, cum ar fi Plato, Socrate, Aristotel și virtual toți marii gânditori clasici, inclusiv episcopul Barclay, bineînțeles, care au crezut că acest univers nu e tot ce există. Există transcendență, există dumnezeii sau Dumnezeu.

Și aceste 2 perspective vin de-a lungul istoriei până la noi astăzi. Și la universitatea mea, la Oxford, avem oameni de știință sclipitori care sunt materialiști și avem oameni de știință sclipitori care sunt teiști. Și aceasta ar trebui să vă arate imediat, doamnelor și domnilor, că această idee că există un conflict fundamental între știință și credința în Dumnezeu, este un mit. Gândiți-vă la proiectul genomului uman. Cu primul lui director, Jim Watson, câștigător al premiului Nobel, am discutat această problemă. E un materialist convins, ateu. Al 2-lea director, Francis Collins, acum director al Institutului Național al Sănătății, un creștin. Ambii sunt oameni de știință proeminenți. Deci e destul de clar că știința și credința în Dumnezeu nu sunt în conflict. De asemenea e clar că știința și credința în ateism nu par a fi în conflict. Ceea ce aș vrea să vă spun în această seară - și am găsit lucrul acesta atât de iluminant în călătoria mea prin viață - e următorul lucru: că există un conflict, dar nu e la nivelul științei contra religiei, ci e mai adânc. E un conflict cu privire la concepția despre lume și viață. E un conflict între materialism, sau naturalism, pe de o parte, și teism pe de cealaltă. Și există oameni de știință de ambele părți. Și atunci aceasta ne conduce la următoarea întrebare fascinantă (cel puțin eu o găsesc fascinantă, ca și om de știință). De care parte e știința, dacă e de vreo parte? E neutră, la mijloc, sau e așa cum spune Richard Dawkins? Conduce oare inevitabil spre ateism? Sau conduce, cum aș spune eu, sau stă mai comfortabil, cu teismul? De aceea găsesc dezbaterea cu privire la Dumnezeu în academie astăzi fascinantă și mă implic în ea. Deci ne vom apropia de unele din aceste lucruri.

Dar, după ce am menționat concepția despre lume și viață, m-a lovit un gând: se poate cumva ca aceste concepții să influențeze felul în care ne facem propriile noastre subiecte academice? Sau sunt complet separate? Și aici critica sociologică a științei e foarte importantă - mai devreme am lovit în post-modernism. Acum aș vrea să corectez un pic, căci unul din lucrurile pe care critica sociologică a științei ni l-a arătat clar e că știința e ceea ce oamenii fac. Deci are un element uman și personal. Și pentru că are un element uman și personal, implică anumite angajamente, implică concepție despre lume și viață. Și bineînțeles nu trebuie să mergem la extreme, să negăm adevărul, dar vreau să spun că s-ar putea să nu fiu atât de dezinteresat, obiectiv și neutru cum pretind că sunt. Deci am o concepție despre lume și viață. Da, am.

Vreau să vă spun unde a început. A început, nu-i de mirare, în Irlanda. Și ați putea spune, „E un pic greu, nu-i așa? Veniți din Irlanda de Nord.” - doar imaginați-vă - „și Irlanda de Nord nu are chiar reputația creștină cea mai pură, nu-i așa?” Avem o reputație ca țară divizată religios și violentă. Din fericire, lucrurile s-au liniștit destul de mult. Deci am crescut acolo și am fost foarte norocos. Am avut părinți care au fost creștini și nu sectari dogmatici - foarte neobișnuit. Chiar mai neobișnuit, am avut părinți care m-au iubit îndeajuns încât m-au lăsat să gândesc. Și când eram copil părinții mei creștini m-au încurajat să citesc Manifestul marxist-comunist. Au vrut să știu că există și alte concepții despre lume și viață. Deci cu mult timp înainte de a părăsi leagănul Irlandei de Nord, știam că există o lume mare dincolo cu oameni care nu împărtășeau concepția mea despre lume și viață. Am fost încântat că tatăl meu, care nu era un om educat, a dat peste scrierile unui om pe nume C. S. Lewis. Și am început să le citesc, pe la vârsta de 12-13 ani. Și am găsit logica lor extrem de convingătoare și m-am gândit că găsești logică și în literatură, ca și în geometrie euclidiană. Nu-i acesta un lucru minunat? Și am descoperit că era ceva care lega umanitățile și științele.

Ați văzut, din resumeul meu, că sunt o persoană cu multe fațete și fascinat de limbi. Matematica e o limbă. Dar lucrul care le unește pe toate, pentru mine, este faptul că fiecare din noi, în disciplinele noastre academice, suntem interesați de un lucru foarte important, adică să învățăm cum să analizăm ceva logic. Așa că am ajuns la Cambridge - nu cel de la Massachussetts, ci celălalt. Și în prima mea săptămână de studenție, alt student mi-a zis, „Crezi în Dumnezeu?” Apoi a zis, „O, îmi pare rău, am uitat că ești irlandez.” „Și voi toți irlandezii credeți în Dumnezeu și vă luptați între voi pentru asta.” ăsta a fost un start interesant. Am auzit acest argument înainte, dar apoi m-am gândit, „Trebuie să iau asta în serios. Sunt la una din marile universități ale lumii. Matematica pretinde a fi o materie destul de pretențioasă și serioasă. S-ar putea oare că eu cred ceea ce cred și simt că se merită să crezi doar pentru că părinții mei, bunicii mei și părinții lor au crezut așa? E oare doar genetică irlandeză și de aceea am crezut așa?” Observați, dacă mergem un pic mai adânc în acest mic dialog care s-a petrecut în zilele mele de studenție, n-am realizat, dar mi se explica ceva ce era imens de important. Bineînțeles că crezi în Dumnezeu, ești irlandez. Și am fost introdus în ceva care nu am înțeles atunci, dar se numește eroarea genetică - că, dacă crezi o explicație cauzală despre ceva, aceasta subminează adevărul ei. Voi toți știți ce înseamnă asta. Ați auzit vreodată (sunt sigur că n-ați auzit la această universitate) pe cineva spunându-i altcuiva, „Spui asta pentru că ești femeie”? Ați auzit pe cineva spunând asta? Multe din voi femeile ați auzit-o. N-am auzit de multe ori reversul, „Spui asta pentru că ești bărbat” - dar am auzit spunându-se. Ideal spusă de soția mea; dar n-ar trebui să spun asta.

Dar vedeți ideea? Dacă spui cuiva, „Spui asta pentru că ești... ” dai o explicație cauzală pentru a nega validitatea a ceea ce spune. Gândiți-vă la aceasta înainte să ajung la ea. Gândiți-vă la descrierile cauzele ale rațiunii umane care ni se oferă astăzi. Și gândiți-vă la implicațiile lor pentru validitatea credinței. Vom reveni la aceasta. Deci ce am făcut cu privire la aceasta? Am început să caut oameni care nu-mi împărtășeau concepția despre lume și viață. Și am o mărturisire de făcut. Poate ziceți, „Toți începem prin naivitate, nu-i așa?” Așa că eram la Cambridge încercând să găsesc un ateu și-mi imaginam că un ateu era probabil cineva cu barbă. Vă rog să mă iertați, domnilor, căci am descoperit de-atunci încoace că unii din cei mai delectabili oameni din lume au barbă. Și eu am avut una până s-a răzvrătit soția mea, dar asta e altă poveste. Așa că m-am uitat în jur și iată că era acolo un matematician cu barbă. Nu era ateu, era agnostic. Nu fusese niciodată la biserică. Părinții lui nu credeau în Dumnezeu. Și am început să discutăm. Și după 2 ani s-a întâmplat ceva foarte interesant - el și-a schimbat concepția despre lume și viață și a devenit creștin. Acum este un profesor faimos de logică matematică. Dar acesta e irelevat pentru ideea pe care vreau s-o spun: am descoperit că e posibil să-ți schimbi concepția despre lume și viață. Și lucrul interesant e baza pe care s-a efectuat această schimbare. A avut de-a face cu ceva care e foarte apropiat înrudit cu credința. Se merită să crezi în ceva? Și acesta e subiectul evidenței.

Întotdeauna am fost interesat în limbi. La urma urmei, ce sunt limbile? Sunt condensări ale ideilor în simboluri. Aceasta face matematica prin excelență. Și interesul meu în limba germană m-a condus în a avea o diplomă de la Von Humboldt, din Germania. Și am învățat limba pentru a putea vorbi liber cu oamenii, mai ales în Europa de Est și mai ales în Republica Democratică Germană, cum se numea atunci. Pentru că am fost interesat să văd ce efect are o filosofie atee asupra vieții intelectuale și educației unei țări. Mă uit roată și văd că mulți din voi nu erați născuți când a căzut zidul din Berlin. Vă puteți imagina eu, venind acasă, cum o făceam, și o fată vine plângând de la școală - avea 13 ani. Și bineînțeles, fiind vizitator, eram foarte îngrijorat. „De ce plângi, Estera?” A zis, „Nu mai pot studia.” Era cea mai inteligentă fată din școală, cu nota 10 la toate materiile, absolut sclipitoare. „De ce nu mai poți studia?” „Profesorul îmi spune că avem o defilare peste 2 săptămâni și trebuie să stăm sub capul colosal al lui Karl Marx în Karlmarxstadt (Leibnitz, cum se numește astăzi) și să jurăm un jurământ public de credință statului ateu.” Avea 13 ani. „Nu o voi face, domnule.” „Atunci va trebui să lucrezi în fabrica de încălțăminte.” Am plâns împreună cu ea, căci numesc asta omor intelectual, doamnelor și domnilor. Și pe calea mea aceste imagini din trecut au făcut o impresie foarte adâncă, așa încât mă alarmez când văd câteodată în lumea noastră liberă din Vest, așa-numită, indicații subtile dar sigure al unui alt totalitarianism al minții, care nu lasă de fapt pe oameni să gândească. Își bat joc de tine și de aceea vă explic de unde vin. Bineînțeles că zidul a căzut și am ajutat și eu să fie doborât. Foarte ușurel, dar am făcut-o.

Apoi am început să merg în Rusia. Mulți ani am tradus rusa matematică. Din păcate niciodată nu auzisem limba, deci cunoștința mea era pasivă. Și am fost dus în Siberia, cu bilet dus-întors, dar am fost dus în Siberia și am fost forțat s-o învăț foarte rapid. Și acest lucru a fost fascinant. Vreau să vă imaginați lucrul acesta întâmplându-se la facultatea voastră, la institutul matematic. Profesorul Lennox vă dă o lectură despre subgrupurile subnormale ale grupurilor. Și profesorii învățați de-acolo pun câteva întrebări politicoase, la care încerc să răspund, dar de obicei nu pot. Și apoi ei spun, „Scuzați-ne, am putea pune alte întrebări?” „Bineînțeles, aș fi încântat.” „Am auzit că credeți în Dumnezeu. De ce?” Se întâmplă asta în fiecare săptămână în departamentul vostru de matematică? Și oră după oră, de fiecare dată când dădeam o lectură de matematică, acestea erau întrebările la care doreau răspuns. Așa că foarte rapid m-am găsit printre dizidenți. Fascinant!

Am întâlnit un om care mi-a spus că a fost 7 ani în gulag și părea destul de bucuros de asta. Și i-am zis, „Cum te poți bucura de asta?” „O,” a zis el, „trebuie să înțelegi că gulagul a fost cea mai bună universitate care a existat vreodată. Toți oamenii cei mai deștepți din Rusia erau acolo.” „Dar,” a zis el, „nu merge acolo acum. E plin de criminali.” Și am fost uimit de asta. Colecția lui mică de cărți, pe care le numea comorile lui... Am discutat noapte după noapte după noapte, timp de 2 luni. Și despre ce a vrut să discute? Despre Dumnezeu. De ce? - a fost una din întrebările mele. De ce ai devenit dintr-o dată interesat de credința în Dumnezeu? Un motiv, mi-au explicat, a fost acesta: devalorizarea ființelor umane pe care au experimentat-o. Încercarea eșuată de a face un om nou. Și îmi aduc aminte de un profesor distins de matematică spunându-mi, „John, e foarte simplu. Am crezut, am crezut... că L-am putea elimina pe Dumnezeu și să păstrăm valoarea oamenilor. Și am descoperit că n-am putut.” Dostoievski, știți, a avut dreptate,” a zis el. „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permisibil.” Și Dostoievski, bineînțeles, în „Frații Karamazov,” n-a vrut să spună că niciun ateu nu poate fi etic. Prietenii mei atei de multe ori mă fac de rușine în grija lor pentru alții. Vorbea despre un nivel mai adânc. Spunea că nu există vreo justificare rațională pentru comportament, dacă nu există un Dumnezeu. Și a zis, „Am experimentat lucrul acesta în mod masiv.” Aceasta a spus-o el, nu eu.

Și am auzit-o în mod repetat, din nou și din nou. De aici și interesul lor. Cum a fost posibil pentru mine, ca matematician, din toți oamenii, să cred în Dumnezeu? Căci pentru ei, ei au avut o axiomă. Chiar a fost o axiomă, pentru că era un postulat nechestionat că nu există Dumnezeu. Mi-aduc aminte de multe conversații de genul acesta. „Tu crezi în Dumnezeu.” „Da, e adevărat,” am spus. „Dar tu de ce nu crezi.” „Pentru că nu există Dumnezeu.” „De ce crezi că nu există Dumnezeu?” „Ce vrei să spui prin întrebarea „de ce?” „„Ei bine, care e evidența că nu există Dumnezeu?” „Evidență?” „Nu e nevoie de evidență. Pur și simplu nu există Dumnezeu.” „De 2 ori ai făcut aceeași declarație.” „Dar cum e cu evidența?” Apoi a fost foarte interesant să privești cum se aprinde lumina. Ziceau, „Tu nu... O, vrei să-mi spui că credința ta în Dumnezeu e bazată pe evidență?” Am fost uimit de aceasta prima dată. Am zis, „Dar bineînțeles. Aș fi absolut idiot să cred în Dumnezeu dacă nu există evidență.” Această confuzie, doamnelor și domnilor, este în miezul a mult din dezbaterea modernă. Ideea că credința este un concept religios care înseamnă a crede în ceva pentru care nu există evidență. Deducția este că nu e nevoie s-o discuți. Și am descoperit-o cel mai mult în scrierile lui Richard Dawkins și Christopher Hitchens. Aș vrea să arăt că nu toți ateii sunt atât de agresivi ca aceștia doi.

În al 2-lea rând aș vrea să arăt că am avut dezbateri foarte interesante cu cei doi, dar mulți din prietenii mei atei de la Oxford vor acum să se distanțeze de agresiunea lor, căci sunt oameni al căror ateism este ținut cu același respect de mine, ca non-ateu, ca și respectul cu care-i tratez ca atei. Unul din lucrurile extrem de importante este că, dacă umanitatea înseamnă ceva și are valoare, atunci să învățăm să respectăm vederile altor oameni și apoi îi putem dezbate într-un mod prietenesc. Richard Dawkins crede (și îl menționez datorită influenței lui colosale) că credința care nu e bazată pe evidență e viciul principal al oricărei religii. Credința științifică este bazată pe evidență verificabilă public, pe când credința religioasă nu doar nu are evidență, spune el, ci independența ei de evidență este bucuria ei strigată de pe acoperișuri. Dar credința care nu este bazată pe evidență este ceea ce majoritatea dintre noi am numi „credință oarbă.” Poate fi foarte periculoasă. E tipul de orbire care-i forțează pe oameni să intre cu avioanele în clădiri înalte. Și am văzut destulă evidență de credință oarbă pentru a ne îmbolnăvi pentru o viață întreagă. Dar credința, în înțelesul ei principal, nu este oarbă deloc.

Uitându-mă la Dicționarul Englez Oxford (vă rog să mă iertați că-l numesc Dicționarul Englez OXFORD... ), cuvântul „faiț” (credință) derivă din latinescul „fides” de unde ne vine cuvântul fidelitate. Deci înțelesul lui de bază este încredere, a te încrede în ceva. Acestea sunt sensurile principale, conform dicționarului: credință, crez, încredere. Deci credința, crezul și încrederea sunt sinonime. 2. Ceea ce produce credință, evidență, dovadă, garanție, angajament, încredere în aspectul subiectiv, ș. a. m. d. Deci e evident, nu-i așa, că validitatea oricărei credințe sau crez depinde de puterea evidenței pe care e bazată. Și aceasta, bineînțeles, e înțelegerea noastră o bișnuită. De ce ați venit aici în această seară? Cred că e deoarece ați crezut că va fi o lectură la 7.30. De ce ați crezut că va fi o lectură la 7.30? Pentru că ați avut destulă evidență în privința aceasta. Altfel nu ați fi aici. În afară de cazul că sunteți lunatici. Deci e un lucru foarte interesant. În viața obișnuită de zi cu zi știm exact ce înseamnă, adică în mod normal credința e bazată pe evidență. Și dacă nu știți ce înseamnă, veți descoperi de prima dată când mergeți să luați un împrumut de la bancă. Bancherul va vrea să știe dacă e destulă evidență pentru a se încrede în voi să vă împrumute banii. Bineînțeles, multe din problemele din lumea noastră de azi sunt opusul.

E întrebarea, „ne putem încrede în bancheri?” Dar acesta ilustrează aceeași idee în revers, nu-i așa? Odată ce s-a dus credibilitatea din sistemul financiar, se prăbușește și poate fi reabilitat doar dacă sistemul financiar poate aduna destulă evidență că te poți încrede în el. Și dacă a fost vreodată o vreme când a fost foarte clar care e diferența dintre credința bazată pe evidență și credința oarbă, ar trebui să fie acum. Am încercat să-i spun ceva lui Richard Dawkins în dezbaterea noastră, întrebându-l dacă există vreo evidență că soția lui îl crede. A zis, „Bineînțeles. Te uiți la ceea ce observă un soț, mici înclinări ale capului, priviri și tot felul de lucruri, și așa mai departe.” „O,” am zis eu, „deci crezi în credința bazată pe evidență.” „Dar,” a zis el, „asta nu e credință.” Dar era prea târziu. Știm cu toții ce înseamnă asta, nu-i așa? Știm cum să facem diferența între credința oarbă și credința bazată pe evidență.

Și următoarea întrebare logică este: Este ateismul o credință bazată pe evidență, sau credință oarbă? Este creștinismul? Nu pot vorbi, doamnelor și domnilor, în această seară despre alte religii, e corect ca ele să vorbească pentru ele însele. Ca și creștin pun aceeași întrebare, pentru a fi corect. Este credința creștină bazată pe evidență sau e o credință oarbă? Bineînțeles, Richard Dawkins pretinde că ateismul nu e o credință, până i-am spus, „De ce, nu îl crezi?” Oamenii sunt atât de convinși că credința este un cuvânt religios special, încât ajung la tot felul de declarații curioase. Cum ar fi Hitchens: „Credința noastră nu este o credință.” Ei bine, acesta e sfârșitul oricărei logici. Și, într-adevăr, am avut o schimbare de păreri minunată cu el în una din dezbaterile noastre, când am descoperit că a zis „dacă ai credința să crezi orice, atunci asta reduce posibilitatea ca să fie adevărată.” Și am zis, „Christopher, crezi că exiști?” Bineînțeles că credea. Ei bine, dacă trebuie să aibă credință că există, aceasta reduce posibilitatea de a exista, nu-i așa? E prostesc, de fapt. Toți știm diferența. Deci aș vrea să încep cu credința creștină prima dată. Iată o declarație fundamentală în legătură cu aceasta: „Isus a făcut multe alte lucruri în prezența ucenicilor, care nu sunt scrise în cartea aceasta, dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând să aveți viața în Numele Lui.” Cu alte cuvinte, aici e evidența, am colectat-o, este evidența pe care credința, angajamentul, pot fi bazate. Ateii în Rusia, câteodată pretind că credința creștină e o iluzie. Vă aduceți aminte de cartea „Iluzia despre Dumnezeu.” Definiția „iluzie” în cartea aceea este „o credință persistent falsă, menținută în ciuda unei puternice evidențe contradictorii.”

Eu vreau să pretind că gheata e pe piciorul celălalt. E conceptul răspândit despre credință că e oarbă, acesta e o iluzie - un crez persistent fals, menținut în ciuda unei evidențe contrare puternice. Au ateii credință? Ei bine, noțiunea că credința este un concept religios special duce la o altă eroare și aceasta este că nici ateismul, nici știința nu implică credință. Dar cum e cu știința? Ei bine, știința înaintează pe baza credinței că Universul e intelegibil din punct de vedere rațional. Paul Davis, un fizician sclipitor la ASU spune că atitudinea științifică corectă - ascultați la aceasta, Paul Davis nu e teist - „atitudinea științifică corectă e esențial teologică. Știința poate înainta doar dacă omul de știință adoptă o concepție despre lume și viață esențial teologică. Chiar cel mai ateu om de știință acceptă ca act de credință existența unei ordini în natură care e cel puțin în parte inteligibilă nouă.” Einstein, nu mai puțin, a zis, „Nu pot să-mi imaginez un om de știință fără această credință profundă.” Observați cuvântul.

Deci, ajungem la o situație foarte interesantă, într-adevăr. Credința este esențială pentru știință, de asemenea, nu doar pentru creștinism. Credința e de fapt esențială pentru fiecare parte a vieții. Există ceva în care se merită să crezi? Dacă crezi că se merită să faci știință, (cum probabil jumătate din voi faceți aici, cel puțin. Poate cealaltă jumătate gândesc la fel, de asemenea.), atunci accepți faptul că există un postulat fundamental care e la bazagândirii oricărui om de știință, că acest Univers poate fi accesat de mintea omenească. Acum, pe ce bază crezi asta? Și aici e lucrul interesant. Haideți să luăm explicația materialistă. Mintea este creierul. Ce este creierul? Creierul este produsul final al unui proces fără rațiune, neghidat. Legăturile cauzale vin de jos în sus. Vă aduceți aminte de eroarea genetică? Dacă e adevărat că mintea mea e creierul meu, care e produsul final al unui proces fără rațiune, neghidat, atunci de ce să cred ceva din ce-mi spune? E o întrebare foarte importantă, pe care în mod crescând filosofii o pun. Chimistul J. B. S. Holday a pus-o fain cu ani în urmă - a arătat că dacă gândurile din mintea mea sunt doar mișcarea atomilor în creierul meu, atunci de ce să cred ceva din ce-mi spune, inclusiv faptul că este făcut din atomi? Crezi în Dumnezeu pentru că ești irlandez. Crezi în știință pentru că este cauzată de mișcarea întâmplătoare a atomilor.

Care e diferența, doamnelor și domnilor? Una e limbaj sofisticat, cealaltă e limbaj nesofisticat. Dar vreau să spun același lucru - ambele de fapt subminează valabilitatea a ceea ce se spune. Punctul meu principal în această seară, doamnelor și domnilor, este următorul: Problema mea cu ateismul aici nu este deloc pentru că sunt creștin, ci pentru că sunt un om de știință. Nu sunt convins de adevărul unei concepții despre lume și viață care subminează însuși lucrul pe care-l socotesc cel mai valoros din cariera mea: urmărirea înțelegerii ordinii raționale în univers. Acest lucru s-ar putea să vă surprindă, dar este absolut adevărat. Pe de altă parte, aș vrea să arăt sau să vă sugerez că teismul biblic este complet coerent în explicația de ce se poate face știință. Ne învață că există un Dumnezeu care e responsabil pentru univers și întreținerea lui, și e responsabil în cele din urmă pentru mintea omenească. Și pentru că Dumnezeu e inteligent, Logos, cele două lucruri pot să se alăture la un anumit nivel. Și acum observ încă un lucru. Acum nu mă surprinde că există o legătură apropiată între această credință și creșterea științei moderne în secolele 16 și 17.

Nu pot uita niciodată cum am lecturat odată din aceasta în Siberia, prima lectură, incidental, care a fost prezentată pe acest subiect la universitate în 75 de ani. Ne-a fost dată o sală care era cu puțin mai mare decât această platformă și au venit 500 de persoane, 20% din toată universitatea. Nu voi uita niciodată. Și am început să le spun... , le-am spus, „e foarte interesant, creșterea științei - Galileo, Kepler, Newton, Clark Maxwell, Babbage, etc. , erau toți credincioși în Dumnezeu.” Și când am spus aceasta, oamenii de știință seniori și serioși din primul rând au început să arate foarte mânioși. Și m-am oprit și am spus, „Scuzați-mă, domnilor, am observat că v-am cam deranjat și aș dori să știu de ce.” Și un profesor a zis, „De ce nu ni s-a spus niciodată că vreunii din acești oameni au crezut în Dumnezeu?” Ei bine, aceasta e cea mai ușoară întrebare care mi s-a pus vreodată în viață. Dar nu e oare interesant? Mânia lor când au descoperit un pic de istorie, căci istoria fusese revizuită. Istoria este enorm de importantă și de aceea sunt onorat (și o spun cu seriozitate) că este un istoric care a făcut introducerea la această lectură în seara aceasta. Căci din toate disciplinele care sunt necesare astăzi, mi se pare că istoria este una din cele mai cruciale. Și am găsit că are un benefit nemăsurabil, stând la picioarele unora din istoricii noștri, care ne spun despre ridicarea științei, și cum s-a întâmplat.

Vedeți, doamnelor și domnilor, nici vorbă ca Dumnezeu să împiedice știința, ci credința în El a fost motorul care a condus-o. La aceeași conferință, un pic mai târziu, a fost un profesor care s-a supărat foarte tare pe mine. Unii fac aceasta, deși nu-mi pot imagina de ce, dar unii o fac. Și s-a dus la o tablă și a desenat niște fulgere și a spus, „Acest om e periculos. Niciodată nu mai fusesem descris ca periculos. „Acest om e foarte periculos. Vedeți, cei din vechime credeau că fulgerul e cauzat de Dumnezeu și apoi știința a venit și a explicat lucrul acesta în termeni de climă, mișcările aerului, electricitate statică și tot felul de lucruri, iar Dumnezeu a dispărut.” Și după ce am argumentat cam 20 de minute ca să câștig dreptul unui răspuns de 2 minute la tirada lui de o oră împotriva mea, am spus, „Vreau doar să spun 2 lucruri: numărul 1 este că dumnezeul în care tu nu crezi, nici eu nu cred în el. Un dumnezeu care a dispărut când ai descoperit cum funcționează fulgerul, nu se merită să crezi în el, nu-i așa? Și în al 2-lea rând, în aceeași analogie, dar un context un pic diferit, presupun că ai înceta să crezi într-un ceasornicar atunci când descoperi cum funcționează un ceas.” El a spus, „Trebuie să vorbim.” Și am discutat până noaptea târziu. Și mi-a spus, „Am fost ars de un creștinism cu defecte serioase.” Mi-a fost rușine, dar asta e altă poveste.

Acest argument e foarte răspândit. Hawking, în cartea lui recentă... Și am scris și eu o altă carte, care va fi disponibilă la urmă, cu luni înainte de a fi disponibilă în America - „Dumnezeu și Stephen Hawking”. Este un răspuns la cartea „Marele design” în care Hawking îl urmează pe Dawkins în a ne oferi alegerea între Dumnezeu și știință - și este ori una, ori alta. În cazul lui este Dumnezeu și legea gravitației. Lucrul acesta mi se pare zguduitor în secolul al 20-lea, după toată gândirea de-a lungul secolelor, că un om de eminența lui Hawking, cel mai mare om de știință în viață - a fost cu câțiva ani înainte de mine la Cambridge, dar cu ani-lumină înainte de mine în intelect. Nu am nicio problemă cu capacitatea lui științifică, dar filozofic... ? ! Vedeți, doamnelor și domnilor, dacă credeți că Dumnezeu e un dumnezeu al lacunelor, care dispare pe măsură ce știința înaintează, bineînțeles că veți spune că e o alegere între Dumnezeu și știință, dar cum facem dacă Dumnezeu nu e un dumnezeu al lacunelor? Cum e dacă El e Dumnezeul întregului show?

Când Newton a descoperit legea gravitației n-a spus, „O, acum înțeleg cum funcționează, nu mai am nevoie de Dumnezeu.” Nu, n-a făcut-o. A scris „De principia matematica” cea mai sclipitoare carte din istoria științei, exprimând speranța că omul care gândește va ajunge să creadă în existența lui Dumnezeu. Adică a făcut distincția cea mai simplă din ABC-ul filosofiei între mecanism și lege pe de o parte, și agent pe de alta. Cerând oamenilor să aleagă între Dumnezeu și știință ca explicație este în felul următor: Iată un motor de mașină Ford. Și spun, „Alege între următoarele 2 explicații: 1. Legile combustiei interne și ingineriei mecanice, 2. Henry Ford. Alege!” Mă bucur că râdeți. De ce unii din cei mai inteligenți oameni de pe planetă nu pot vedea diferența? Henry Ford este explicația agentului (cauzator). Legea combustiei interne și ingineriei mecanice este o explicație a mecanismului. Nu sunt în conflict, bineînțeles că nu. Sunt complementare și ambele sunt necesare pentru o explicație completă. Și sunt uimit și o repet, complet uimit să aflu de oameni ca Richard Dawkins care spun în mod constant că e ori una ori alta.

Nu e oare adevărat că, cu cât mai mult înțelegi din inginerie, cu atât mai mult poți admira un motor de Rolls Royce? Cu cât mai mult înțelegi arta, cu atât mai mult poți admira geniul lui Rembrandt. Și, doamnelor și domnilor, cu cât mai mult înțeleg din natură și știință și complexitatea matematicii, chiar, care e necesară în descrierea ei intelectuală, cu atât mai mult mă minunez de geniul Dumnezeului care le-a creat. Mă apropii de încheiere. Există ceva în care se merită să crezi? Am dat răspuns acestei întrebări în primele 2 minute. De ce am continuat? Pentru că mi se pare că e bine să ne reamintim că una din problemele noastre cele mai mari în dialog e chiar conceptul credinței și atât de multor tineri li se spune că credința e ceva religios și nu-și are locul în facultate. De ce motto-ul de la Berkeley, „Fiat lux!” este scris sub ceea ce mi se pare a fi o Biblie deschisă? De ce motto-ul de la Oxford e „Dominus iluminatio mea?” Pentru că cei din vechime erau proști și n-aveau idee că au fost unele din cele mai mari minți care au existat vreodată? Trebuie să avem învățătura despre Dumnezeu înapoi în facultăți, doamnelor și domnilor. Nu-i așa? „Să fie lumină” nu „să fie întuneric.” Călătorind prin lume, mă îngrijorez câteodată când descopăr că tinerii nu sunt lăsați să-și articuleze credința, și nici profesorii, datorită unei corectitudini politice anti-intelectuale care a paralizat dezbaterea. Lucru serios, nu-i așa? Foarte serios. Vreau să închei cu aceasta.

Există două concepții despre lume și viață. Fiecare din noi se învârte în jurul unui pol sau al celuilalt. Universitatea este marea oportunitate de a discuta cu alții care nu-ți împărtășesc concepția despre lume și viață. Eu am făcut-o toată viața mea. Și iată-le. La început a fost masă și energie, materie și vid, iar pe măsură ce particulele au început să curgă prin vid, s-au adunat și au format galaxii și planete și în cele din urmă au produs viață umană și au produs mintea omenească și au produs ideea de Dumnezeu, căci nu există de fapt Dumnezeu. Sau, la început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. Vedeți diferența? În prima concepție despre lume și viață, masa-energia este primară. Mintea este derivată. În a doua concepție despre lume și viață, mintea este primară și masa-energia este derivată. Și ca om de știință și ca și creștin, eu cred că puteți vedea unde cred că e răspunsul. Există ceva în care se merită să crezi? O, doamnelor și domnilor, sunt un om bătrân. Vreau să vă vorbesc direct: în toată viața mea, studiind diferite filosofii și idei în matematică doar de dragul lor, niciodată n-am găsit vreo idee care s-o atingă pe aceasta nici pe departe: „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi.” Dar aceasta ar fi o poveste pentru altă dată. Vă mulțumesc, doamnelor și domnilor.

1. Ați spus că există un fel de bătălie care se dă asupra aceleiași științe, și sunt în totul de acord cu dvs. De ce ne luptăm cu privire la știință, care de fapt nu spune nimic despre aceste concepții mai mari despre lume și viață. Eu mă întreb cu privire la agnostici. Pe de o parte avem pe cei ce cred, pe de alta pe cei ce nu cred, care sunt într-un conflict natural unii cu alții, dar avem și acest grup care nu se potrivesc în categoriile acestea. Sunt curios cum îi vedeți. Mulțumesc

2. Nu sunt femeie de știință și cred că mintea mea e atâtica în comparație cu ceea ce văd pe scenă, dar n-am auzit de la dvs. care e evidența pentru Dumnezeu și de asemenea am vrut să știu dacă L-ați putea descrie pe Dumnezeu. Mulțumesc. Mulțumesc.

3. Așa cum a spus persoana dinaintea mea, chestiunea științei și religiei, văd că nu sunt în mod necesar contradictorii. Spre final, de fapt ultima idee pe care ați spus-o a fost argumentul, „Ce a venit prima dată: oul sau găina?” Ați spus că pe de o parte mintea a precedat materia, iar pe de alta materia a precedat mintea, prin care ați implicat că mintea are nevoie de materie pentru a exista. Dar dacă cineva crede într-o cauză primară, atunci în mod necesar crede că acea minte nu avea materie, nu avea nevoie de materie pentru a exista. Cum răspundeți la aceasta?

4. Vă mulțumim pentru timpul care l-ați dat în a veni aici, Profesor Lennox. În prelegere ați menționat o credință prevalentă în facultăți și ne-validitatea ei. Credeți că are vreo implicație cu privire la intelectualismul creștin competent? Mulțumesc.

5. Întrebarea mea este de fapt foarte asemănătoare cu a doamnei care a pus întrebarea mai devreme. Care ați spune că e evidența primară pentru existența lui Dumnezeu? Și apoi aș fi interesant în a auzi perspectiva dvs. cu privire la cine are responsabilitatea dovezilor - a ateistului pentru a dovedi inexistența lui Dumnezeu, sau a teistului de a aduce dovezi pentru existența lui Dumnezeu?

6. Fiind creștin și argumentând în favoarea religiei, de ce să discredităm orice alte religii? Aceasta e întrebarea mea. Mulțumesc.

7. De ce în mod necesar trebuie să credem în creștinism pentru a ajunge la această unire a științificului și teismului, sau a interfeței între știință și teism? Dar dacă acest ciudat de democratic, ameboid, hiperinteligent organism numit „toată lumea” - ce-ar fi dacă acesta e de fapt Dumnezeu și nu mai avem nevoie de... tutelaj religios și toate ritualurile învechite care fac parte din religie? Mulțumesc.

8. Deci dacă declarați că Dumnezeu poate fi dovedit, nu plasează aceasta sistemul de dovezi a fi mai primar decât Dumnezeu?

9. Bună, profesor Lennox. Întrebarea e un pic matematică... Recent un grup dintre noi a avut o discuție despre cum să clasificăm știința și credința. Ar aparține știința și credința aceluiași set universal? Aceasta e prima întrebare. Dacă da, sunt exclusive una alteia sau se intersectează, sau credința e un subset al credinței, sau știința este un subset al credinței? Da... Și de ce? Minunat. Mulțumesc.

Vom mai avea o rundă de întrebări. Sunteți cam plin de nădejde. Ei bine, vă mulțumesc mult. Acum puteți cu toți vedea ce se întâmplă în mințile oamenilor. De aceea o fac în felul acesta, pentru a avea o gamă de întrebări și le voi da răspuns. Aș dori să spun câteva lucruri. Nu știu totul, puteți deja vedea lucrul acesta. Și acesta e un timp de întrebări și răspunsuri și nu vreau să vă țin până mâine dimineață. Deci comentariile mele vor fi scurte. Nu vor fi în mod necesar satisfăcătoare, dar acesta e un lucru bun. Puteți cerceta acesta lucruri, dacă sunt întrebări serioase, vorbind cu prietenii voștri despre ele. Prima, (și nu voi trece prin ele neapărat în ordinea în care au fost puse)...

Prima întrebare a spus în mod corect că există o bătălie și a ridicat întrebarea dacă știința spune ceva despre concepțiile despre lume și viață. Aceasta e o întrebare pe care o putem aborda în câteva moduri diferite. În erele mai timpurii, știința era parte din ceea ce se numea filosofie naturală și totul era un întreg, adică chestiunea concepției despre lume și viață și știința erau abordate, într-un sens, ca și un întreg. Acum e destul de clar că atunci când predau algebră la Oxford, are zero de-a face cu concepții despre lume și viață, în afară de un anumit sens, că faptul că stau acolo vorbind despre ea arată că eu cred în rațiune. Deci întrebarea concepției despre lume și viață și a credinței vine la nivelul meta, adică al 2-lea nivel. De ce crezi că e un lucru valid să faci asta? Nu vine la nivelul cel mai superior. Și mult din știință este așa. Dar apoi, există unii oameni care spun explicit că știința lor are efect asupra concepției despre lume și viață, atunci când avem de-a face cu un anumit tip de știință.

De exemplu, geneticianul Richard Lewontin (cred că e la Harvard) a zis, „Uite, știința nu ne forțează să acceptămconcluzii materialiste. Este convingerea noastră a priori despre materialism care ne forțează să acceptăm concluzii materialiste, oricât de contra-intuitive ar fi.” A fost feroce de onest. Îl admir. Și apoi a adăugat de ce spune asta. Cu alte cuvinte, este materialismul prin convingere a priori care afectează știința lui. Și apoi spune declarația foarte revelatoare, „Nu trebuie să îngăduim vreun picior divin în prag.” E interesant, căci aici e cineva care explică angajamentul față de o concepție despre lume și viață în știință. Nu sugerez că fiecare ateu este așa, nu deloc, dar spun că există ceva la care ați putea privi, cu această conecție.

Acum, câțiva m-ați întrebat, sau ați sugerat că n-am zis nimic despre evidența pentru Dumnezeu. Aceasta arată că am fost foarte neclar, căci am crezut că am făcut-o. Una din cele mai puternice evidențe pentru Dumnezeu, în mintea mea, aș vrea să repet, căci am zis-o mai devreme, este faptul că putem face știință, că acesta e un Univers rațional, poartă marca unui intelect rațional. Nu putem deduce prea mult despre Dumnezeu din Univers. Creștinismul, incidental, admite lucrul acesta destul de deschis. Apostolul Pavel spune că ceea ce putem deduce e în primul rând că există un Dumnezeu și în al 2-lea rând că este puternic. Nu se poate deduce mult mai mult decât atât. Dar aceasta e o problemă foarte mare, am observat după vehemența cu care este dezbătută în lume astăzi. Și este o evidență destul de mare încât a condus ridicarea științei, după câte am văzut în opinia majorității istoricilor și filosofilor științei. Deci la acest nivel avem evidență despre Dumnezeu din lumea naturală. Dar aceasta nu e singura evidență despre Dumnezeu. O, departe de aceasta!

M-ați întrebat, într-un sens, o întrebare mai personală: Care credeți că e evidența mare pentru Dumnezeu? Aș începe cu știința, dar nu m-aș opri acolo, căci toată chestiunea existenței lui Dumnezeu ridică întrebarea dacă Dumnezeu a vorbit. Una dintre întrebările finale a fost, „Dacă Îl dovedești pe Dumnezeu, Îl dovedești printr-un standard mai mare pe care-l iei prin credință.” Dar stați un pic. Pretenția, doamnelor și domnilor, nu e că Dumnezeu este o teorie, ci că este o persoană. Acum, gândiți-vă. Dacă vreau să ajung să-l cunosc pe profesorul De Vries, l-aș putea la un scaner la Berkeley și aș putea să-i văd tiparele creierului, și așa mai departe. L-aș putea investiga în sus și în jos și tot restul. Aș ajunge să-l cunosc? Nu. Cum aș putea ajunge să-l cunosc? Dacă mi se descoperă, așa ajung să-l cunosc, nu-i așa? E simplu, nu-i așa? Și puteți observa, vă rog, faptul elementar că, dacă el mi se descoperă, eu îmi folosesc rațiunea pentru a-i înțelege revelația. Nu îmi închid rațiunea când el începe să vorbească. Ar fi o noțiune absurdă, dar întâlnesc, râdeți, dar întâlnesc mii de oameni care, atunci când eu pretind că Scriptura este revelație, ei spun, „Asta înseamnă că este împotriva rațiunii.” N-am întâlnit nicio persoană în viață care poate citi Biblia fără a-și folosi creierul. Voi ați întâlnit?

Problema care se pune este că s-ar putea să fie, (și la acest lucru trebuie să vă deschideți mintea la universitate - bineînțeles, puteți veni cu o minte închisă, dar aceasta e Berkeley, unde avem minți deschise, nu-i așa?) Puteți începe prin a asuma că totul este un sistem închis, dar atunci nu vă veți ridica niciodată asupra lui. Dacă eu inventez o mașină în laboratorul Livermore care poate doar vedea lumina vizibilă, atunci nu va vedea niciodată raze X. Dar nu poți folosi acea mașină pentru a conclude că razele X nu există, nu-i așa? Și tot așa, revelația nu se opune rațiunii. Deci răspunsul la ambele aceste întrebări va începe să fie - putem pune cealaltă întrebare: Există vreo evidență în istorie, evidență serioasă, că Dumnezeu a vorbit? Și dacă da, atunci ce a spus? Și s-ar putea oare ca, devreme ce suntem persoane, Dumnezeu a vorbit în termenii unei persoane, căci El Îsuși e Persoană, așa încât noi să ajungem să-L putem cunoaște. Ei bine, nu trebuie să vă spun, nu-i așa? În mod incredibil, cu 20 de secole în urmă, o Persoană a stat pe planeta Pământ și a pretins că e Dumnezeu întrupat. „Eu sunt Adevărul,” a zis El. N-a pretins că vorbește lucruri adevărate, deși și acest lucru e adevărat. A zis ceva infinit mai profund: „Eu sunt Adevărul.” Aceasta e fie cel mai absolut de ridicol nonsens, așa cum a arătat C. S. Lewis cu mult timp în urmă, sau este adevărat? Ei bine, puteți testa lucrul acesta. Nu va trebui să începeți prin a-l crede. Există vreo evidență că acesta e adevărul? Haideți să începem să citim - și acum trebuie să mergeți iarăși în istorie, n-o puteți evita, căci există 2 feluri de evidență pentru existența lui Dumnezeu: evidență obiectivă, dacă vreți, în termeni de natură, istorie, iar apoi evidență subiectivă, în termenii experienței. Și toate aceste lucruri trebuie să fie adunate împreună.

S-ar putea să revin la aceasta, dar aș vrea să trec la altă întrebare, care este următoarea (doar pentru a schimbaun pic atmosfera). Ce a venit prima dată: oul sau găina? Mă bucur că mi-ați pus această întrebare. Este o dilemă minunată, mai ales pentru irlandezi, știți? A fost găina sau oul la început? Dar ați spus că am implicat că mințile au nevoie de materie pentru a exista. Sper că nu am făcut-o, căci sunt de acord cu dumneata în totalitate, domnule. Și acesta e lucrul interesant - ceea ce înțeleg eu a fi situația, (acesta e crezul meu, dacă are vreo valoare), că Dumnezeu este duh. El a creat materia, El nu e dependent de ea. Și cum ați spus, cauza primară e imaterială (ei bine, acesta e un cuvânt bun de folosit la Berkeley, nu-i așa?) Imaterial? Există oare imaterialul? O, sunt tentat să vă dau o lectură, dar am scris o carte despre aceasta, așa că o voi lăsa aici. Găsesc extrem de ironic, foarte ironic, aproape hilar de ironic, că am avut câteva generații acum de materialism aplicat destul de mult, și la ce au ajuns, ca unul din conceptele fundamentale ale fizicii? Informație. Și este informația materială? Nu, nu este. Nu-i acest lucru fascinant? Și unii din fizicieni chiar vorbesc despre aceasta ca fiind independentă de materie.

Acestea sunt întrebări, bineînțeles, care mă interesează mult, din motive foarte evidente. Dar există multe lucruri fascinante la care să ne gândim, în privința aceasta. Deci cine are obligația dovezilor? Haideți s-o împărțim, doamnelor și domnilor. Acesta e modul corect. Ateismul e o concepție despre lume și viață, teismul este o concepție despre lume și viață. Unul din lucrurile care mă disturbă este presupunerea implicită, de exemplu în mass-media în propria mea țară, Anglia (nu pot vorbi despre America de Nord), căci concepția implicită e ateismul și că orice altă concepție trebuie să se justifice. E nonsens, nu exită o concepție automată. Toate concepțiile despre lume și viață ar trebuie să fie libere să vină la masa de discuții și să-și ofere evidența. Poți vorbi despre obligația dovezilor până răspoimâine, dar ce rezolvă aceasta? Dacă mergi la bancă și spui, „Aș vrea 10000 de dolari,” managerul de la bancă spune, „Ne datorezi 15000 de dolari.” Ce vei spune, „Cine are obligația dovezilor?” Vei avea dificultăți acum, nu-i așa? Și mi se pare că singurul mod corect de a face lucrurile, este de a investiga evidența. De aceea mi-am petrecut majoritatea vieții luând în serios, foarte serios, evidența pe care prietenii mei atei, (și număr duzini din ei printre prietenii mei) - vreau să cunosc adevărul, așa că trebuie să iau evidența lor în serios. Tot ce cer e un pic de reciprocitate. Pentru a risipi mitul idiot că credința este o noțiune religioasă, cum am spus, și că înseamnă a crede acolo unde nu există evidență.

Cineva a întrebat despre teoria seturilor. Știința și credința - sunt ca 2 cercuri într-o diagramă Venn, care sunt separate, intersectate, sau așa mai departe? Dar uitați-vă la întrebare: știința ori credința? Vedeți, presupune chiar lucrul despre care am vorbit o oră. Dar dacă există credință în știință? Dacă pui știința în opoziție cu altceva, într-o diagramă Venn, atunci trebuie s-o pui în opoziție cu ceva ce se potrivește în aceeași categorie. Știința e un set de discipline intelectuale, așa că cel mai apropiat lucru de cealaltă parte e teologia, nu credința. Credința e implicată în fiecare disciplină. Acum știu, bineînțeles, ceea ce persoana a vrut să spună, așa că să nu ia acest lucru ca o critică personală, dar în mod constant mi se cere să dau lecturi cu privire la știință și credință. Le spun, „Ce vreți să spuneți, căci îmi dați un titlu la care trebuie să petrec o oră arătând că e o greșeală de categorisire, și aș prefera un titlu care nu e o greșeală de categorisire.” Dar ceea ce e în spatele întrebării e foarte important. Stephen J. Gould, un scriitor foarte interesant, credea înainte în ne-suprapunerea magistraturii. A observat că jumătate din colegii lui erau credincioși și jumătate nu erau, și s-a gândit că cel mai bun mod ca ei să coexiste e să fie ținuți separați - încuie știința într-o cameră, credința în Dumnezeu într-o altă cameră și religia acolo, și atunci vei fi foarte mulțumit. Pare a fi o soluție minunată, nu-i așa? Până citești sub-textul. Care e sub-textul? Știința are de-a face cu realitatea, religia are de-a face cu Moș Crăciun și Zâna Măseluță. Acest lucru nu-i satisfăcător, nu-i așa? O, există o suprapunere. În mod sigur cercurile se intersectează, dar nu se suprapun total și nu sunt complet la fel. De ce nu? Datorită unui motiv foarte evident. Când predau algebră (îmi pare rău că revin la aceasta), când predau algebră la Oxford, nu o predau din cartea Levitic. De ce asta? Pentru că Biblia nu este, în sensul acela, un manual de știință.

Aceasta este o parte, dar aveți grijă... Cealaltă parte este că Biblia spune lucruri despre un univers real. Spune că a avut un început. Ce fascinant! I-a luat științei până în anii 1960 ca să ajungă la curent cu aceasta. Nu prea rău, nu-i așa? Deși Richard Dawkins n-ar fi de acord cu mine, și când i-am spus aceasta mi-a zis, „Care-i marea scofală? Ori a existat un început, ori nu a existat. Șansă de 50%.” Dar i-am spus 2 lucruri: 1. Biblia a spus-o corect, și 2. A fost nevoie de argumentare masivă din partea oamenilor de distincția lui Arno Penzius și așa mai departe, pentru a face ca oamenii să se schimbe de la vechea noțiune aristoteliană. Nu a fost o chestiune de a decide dând cu banul - e așa, sau nu-i așa? Așa că tot ce aș spune este următorul lucru: că trebuie să luăm Biblia în termenii ei, și atunci când vorbește despre universul real putem în mod legitim să căutăm convergență între ceea ce spune și vreo anumită epocă a înțelegerii științifice.

Cineva a pus întrebarea, și mă apropii de răspuns... Mai avem vreo 2 minute, da? Care sunt implicațiile faptului că există o concepție dominantă (și aș spune că la Oxford e la fel. Nu am experiență aici, așa că n-aș putea spune), dar la Oxford concepția dominantă despre lume și viață este ateismul. Care sunt implicațiile pentru intelectuali creștini? Ei bine, sunt evidente: intră în dezbatere. Acesta e modul de a face lucrurile. Stai în picioare. Începe discuții. Și acesta este motivul pentru care l-am dezbătut pe Richard Dawkins și pe Christopher Hitchens. Să nu mă înțelegeți greșit - nu intru în aceste dezbateri pentru a le câștiga. Nu sunt nebun. Tot ce vreau să fac e să încerc să declar, printre zgomotul de fond și printre toate greșelile mele, că există o alternativă intelectuală credibilă și sper ca oamenii să fie destul de demni pentru a-și face propriile alegeri. Și voi respecta această alegere, chiar dacă ei nu sunt de acord cu mine. Aceasta vreau să fac, să pornesc dezbaterea, pentru a ne ajuta pe toți să gândim. Deci implicațiile sunt foarte clare: haideți să intrăm în dezbatere, cu mare respect pentru cei care nu împărtășesc credința noastră. Aceasta aș spune ca răspuns la acea întrebare.

Și apoi, în cele din urmă, de ce trebuie să credem în creștinism? Ce e dacă toți suntem... (am uitat expresia minunată pe care ați spus-o, domnule)... o super-celulă, toți împreună, ce avem toți? Dar dacă suntem? Trebuie să decidem. Cum vom decide dacă suntem toți dumnezeu sau nu? Modul de a decide orice este pe baza evidenței. Dacă simți că într-acolo te duce evidența, mergi într-acolo. În final, toți trebuie să decidem. Dar a mai fost încă o întrebare pe lângă cealaltă și anume: De ce să vorbim despre creștinism și să declasăm alte religii? N-am declasat alte religii, doamnelor și domnilor. Am mare respect pentru lucrurile pe care le cred oamenii, un respect imens. Agnosticismul a fost menționat de prima persoană. Am vorbit în această seară destul de intenționat, bineînțeles, despre 2 poluri. Dar nimeni dintre noi nu este la vreunul din aceste poluri. Există o poziție foarte onestă de-a lungul liniei care unește cele 2 poluri, linia geodezică, dacă vreți s-o numiți așa, dacă ești pe o suprafață (dar aceasta nu contează relativ la ideea pe care vreau s-o spun) și anume agnosticismul - un cuvânt mare, care înseamnă, „nu știu.” Sunt agnostic cu privire la multe lucruri. Multe, multe lucruri pur și simplu nu le știu. Bineînțeles, câteodată agnosticismul capătă o altă definiție, și anume: „Nu știu și tu nu poți ști.” Ei bine, dacă cineva nu știe, cum poate ști că altcineva nu poate ști, nu știu... Unul din lucrurile cu privire la o universitate este „Fiat lux!” Toți venim, care stăm în această sală, toți suntem agnostici cu privire la multe lucruri. Unii din voi de la fizica de anul 2, sunteți agnostici cu privire la fizica de anul 4, dar aceasta se va schimba, nu-i așa? Ajungem să cunoaștem. O, dar mă întristează, când trece în cealaltă fază, că „Eu nu știu și tu nu poți ști” - ceea ce asumă cunoștință absolută din partea cuiva care pretinde că nu o are. E o contradicție logică și nu face niciun sens.

Deci hai să mă întorc la întrebare. Există diferite religii în lume, acesta e un fapt. Și v-am spus că sunt creștin. De asemenea am spus, și sper că ați observat, și am spus-o cu toată seriozitatea, că este important ca alte religii să articuleze public ceea ce cred despre aceste lucruri. Și bineînțeles, mult din ceea ce am spus în această seară este comun, cel puțin marilor religii monoteiste ale lumii, iudaismul, creștinismul și islamul. Și am prieteni din fiecare din aceste religii care sunt de acord cu mult din ceea ce spun. Dar există și diferențe și ar fi prostesc să pretindem că aceste diferențe nu există. Dar e important să observăm unde sunt. Și atunci când vorbești - și întrebarea e validă, așa cum am spus, o iau în serios. Motivul pentru care eu nu privesc de sus la alte religii este următorul: cât privește moralitatea, vei găsi că fiecare religie și filosofie din lume, vei găsi un sâmbure comun de moralitate. Adevărul are valoare, integritatea, onestitatea și așa mai departe. Acestea sunt valori care sunt împărtășite. De fapt, de unde stau ca și creștin, acest lucru este de așteptat, căci fiecare, fie că cred în Dumnezeu, fie că nu, este o ființă morală, creată după chipul lui Dumnezeu, și deci capabilă de a face distincție între bine și rău, care e sădită adânc în inima fiecăruia și care face, cel puțin într-un anumit sens, ca societatea să funcționeze.

Dar spunând aceasta, există diferențe și ar trebui să discutăm aceste lucruri. Aș dori să vă explic următorul lucru, pregătindu-mă să închei. Sunt creștin, cred că Isus Hristos este Dumnezeu. Dar Isus Hristos nu e în competiție cu nicio altă religie, doamnelor și domnilor. Nu, nu este. Căci El îmi oferă ceva ce nicio altă religie nu-mi oferă: iertare, care este cunoscută și sigură. Nu-mi oferă doar o prescripție a unui cod moral. Multe religii oferă aceasta, multe filosofii, de asemenea. Dar Hristos îmi oferă o relație cu Dumnezeu, iertarea păcatelor mele. Poate că n-am căutat îndeajuns, dar cred că am căutat destul de mult. N-am găsit pe nimeni altcineva, cu siguranță că nu, care să aibă evidență în spate. Și spun lucrul acesta foarte onest. Nu-L văd pe Hristos ca fiind în competiție cu oricine altcineva. Nu este aroganță a lua de la El ceva ce nu se oferă niciunde altundeva. Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc foarte mult.



Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 97
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni