Dumnezeu și suferința
Autor: John Lennox  |  Album: Diverse  |  Tematica: Suferință
Resursa adaugata de Mada_O in 06/09/2017
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot
Toate drepturile rezervate John Lennox si reprodus cu permisiunea autorului. Pentru mai multe resurse ca aceasta (in engleza) vizitati www.johnlennox.org
Copyright of John Lennox and reproduced by his permission. For more resources like this (in English), see www.johnlennox.org

    Bine ați venit la cea mai grea și incomodă întrebare dintre toate întrebările pe care le au oamenii de înfruntat, indiferent dacă ei cred sau nu în Dumnezeu. Problema suferinței și a durerii este întrebarea grea care împiedică mai mulți oameni să creadă în Dumnezeu decât orice altceva cunosc eu. Așadar, voi încerca să vorbesc despre ea și, pur și simplu, să vă împărtășesc câteva moduri de a o aborda, pe care eu le găsesc utile. Nu pretind că am soluții în acest sens. Vom avea sper, un timp considerabil pentru întrebări și răspunsuri, iar pentru a-l face productiv, vă sugerez să ascultați gândindu-vă la întrebări și să le scrieți pe parcursul cuvântării mele, iar eu le voi colecta la mijlocul ei, apoi dacă mai sunt alte întrebări, le putem primi pe loc, din public. Dar ascultând un seminar și gândindu-te la întrebări, rămâi cu informații de aproape o sută de ori mai multe decât dacă îl asculți pasiv, fără a pune întrebări. Deci face parte din metoda didactică ce mie mi se pare util să o întrebuințez. Aceasta este o întrebare complexă.

    În primul rând, are două laturi profund de diferite. O carte faimoasă despre Spania, scrisă cu mulți ani în urmă, a redat un observator stând la balcon, privind călătorii târâindu-și picioarele și deplasându-se pe drumul lor către oriunde. Unul privea, iar ceilalți participau. Și cu această problemă aveți aceleași două chestiuni. Cancerul arată foarte diferit pentru tânăra femeie de 30 de ani căreia doar ce i s-a spus că mai are șase luni de trăit, față de cum arată pentru profesorul de oncologie care o tratează. Există o latură a observării și există o latură a participării. Ceea ce înseamnă inevitabil că orice abordare trebuie să fie foarte sensibilă la care dintre aceste două lucruri predomină. Analiza intelectuală ar fi importantă. Consilierea și solidaritatea pastorală ar fi probabil chiar mai importante.

    Și vedeți aceasta exemplificată în Noul Testament în povestea Martei, Mariei și a lui Isus la mormântul lui Lazăr. Marta și El au avut o discuție, nu departe de mormânt, despre învierea în ziua de apoi; a fost profund teologică. Domnul nu a încercat să dezbată sau să discute cu Maria. El a găsit-o plângând, așa că a plâns și El. Și din aceste două abordări către aceste două surori cu temperamente profund diferite, cred că primim o înțelegere din inima lui Dumnezeu despre acest subiect. Răspunsurile sunt importante. Și Domnul le-a dat. Înțelegerea, empatia, consolarea, mângâierea sunt chiar mai importante. Și Domnul le-a acordat și pe acestea.

    Cum poate cineva să aducă speranță în situații care sunt atât de devastatoare și deseori ireversibile? Poți să repari un picior rupt, dar nu un copil pierdut sau soție sau soț. Și astfel întrebările vin: „De ce a fost el ucis, iar eu am fost lăsat în viață?”, „Unde pot găsi speranță sau asta e doar iraționalism sentimental și nu există speranță?” Deci e important să înțelegem că această poveste a Mariei și a Martei în Ioan 11 arată că Noul Testament cunoaște problema. Unul dintre lucrurile care mă convinge de inspirația divină și de autoritatea Scripturii este conștientizarea și analiza marilor probleme. Pentru că vă amintiți că cele două surori au trimis un mesaj urgent lui Isus despre starea lui Lazăr, El nu a răspuns imediat, iar Lazăr a murit. Și când Isus a ajuns în sfârșit în Betania, când Maria l-a văzut, a căzut la picioarele Lui și I-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”A fost o mustrare blândă, dar tot mustrare a fost. Și când în cele din urmă s-au îndreptat către mormânt, și Isus a întrebat: „Unde l-ați pus?”, ele au răspuns: „Doamne, vino și vezi.” Și avem acea afirmație profund emoționantă: „Isus plângea” – cel mai scurt verset din toată Biblia. „Atunci iudeii au zis: ‘Iată cât îl iubea de mult!’ Și unii din ei au zis: ‘El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?’”

    Deci iată întrebarea. Și ce aș vrea să scot în evidență pentru propria dumneavoastră gândire (analiză, judecată) este: contextul (conjunctura) acestei istorisiri care le-a făcut pe surori foarte aproape de a se îndoi de dragostea lui Dumnezeu este însăși dragostea lui Dumnezeu. Iar și iar, de la începutul povestirii se repetă ca să înțelegem: Isus iubea pe Marta, pe sora ei și pe Lazăr. Deci trebuie să citim povestirea contrar conceptului de Dumnezeu al dragostei care este tocmai, desigur, problema ce ni se aduce. Și întrebările se adună... De ce nu a făcut Dumnezeu o lume în care să nu poată răni oamenii? De ce nu a făcut oameni care să nu poată răni alți oameni? Și așa mai departe.

    Vom reveni la acestea imediat. Dar vreau să citesc două pasaje foarte importante din Scriptură care au legătură cu asta. Unul este din Vechiul Testament, celălalt din Noul Testament. Primul pasaj este din cartea Iov, capitolul 1. Iov este o carte mare, o profundă analiză a acestei probleme. Dar vreau pur și simplu să citesc din Iov 1, de la versetul 13 ce s-a întâmplat cu Iov și familia sa.

    „Într-o zi, pe când fiii şi fiicele lui Iov mâncau şi beau vin în casa fratelui lor cel întâi născut, a venit la Iov un sol, care a zis: ‘Boii arau şi măgăriţele păşteau lângă ei. Şi s-au aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul sabiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: ‘Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a aprins oile şi pe slujitorii tăi şi i-a ars de tot. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.’ Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: ‘Nişte Haldeeni, înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul sabiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.’ Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: ‘Fiii tăi şi fiicele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor întâi născut. Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustiu şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire.’ Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat şi a zis: ‘Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!’ În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu. ”

    Și al doilea pasaj este din Noul Testament, în Evanghelia după Luca, capitolul 13, de la versetul 1: „În vremea aceea au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. ‘Credeţi voi, le-a răspuns Isus, că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.’”

    Ceea ce ilustrează aceste pasaje, așa cum vom vedea, este că există două surse ale durerii și suferinței, distincte din punct de vedere logic. Deși, în practică, sunt uneori aproape imposibil de separat. Prima este „răul moral”, adică suferința și durerea cauzată de oameni asupra oamenilor. Și următoarea este „răul natural”, adică suferința pentru care oamenii nu sunt responsabili în mod direct sau chiar indirect: cutremure, tsunami și cancer. Așadar, este important să distingem între problema răului moral și problema răului natural. Dificultatea cu răul natural rezidă în faptul că răul este un concept moral. Astfel, mulți oameni preferă, destul de corect cred, să denumească a doua problemă „problema durerii”. Și C.S. Lewis face asta. Așadar, există problema răului moral (ceea ce-și fac oamenii unii altora) și problema durerii (ce face cosmosul în deranjamentele sale). Și va trebui să ne uităm la amândouă.

    Ele sunt ilustrate bine de două catedrale. Am ajuns în Noua Zeelandă la două zile după cutremur. Catedrala din Christchurch de care m-am apropiat era o reprezentare tristă a ceea ce era mai demult. Și se putea vedea că ceva grav i se întâmplase. Am fost, ca mulți dintre voi, la catedrala din Coventry, care a fost distrusă în ultimul război. Și catedralele dărăpănate sunt imagini puternice. Cunoaşteţi că în timpul cutremurului catedrala din Christchurch a fost folosită în mod constant ca un simbol al acelei tragedii. Şi la fel s-a întâmplat şi cu Catedrala din Coventry. Şi aceste două catedrale oferă două impresii conflictuale, fiecare din ele. Amândouă poartă încă urmele designului original de frumuseţe şi eleganţă pe care o aveau, dar poartă şi cicatricile dezastrului. Ele prezintă o imagine amestecată a dezastrului şi a frumuseţii. Şi ne amintesc că nu este cu putinţă să existe răspunsuri simpliste la aceste întrebări profunde.

    Dar există o diferenţa majoră între cele două catedrale, nu-i aşa? Catedrala din Christchurch a fost distrusă de cutremur, catedrala din Conventry de bombardamentele germane, la fel cum Catedrala Dresden a fost distrusă de către aliaţi. Unii oameni compară ceea ce s-a întâmplat catedralei din Christchurch cu tragedia din 11 septembrie în ceea ce priveşte proporţia efectului asupra ţării, dar bineînţeles, diferenţa este că ceea ce s-a întâmplat în 11 septembrie este un rău moral. Dezastrul catedralei din Christchurch reprezintă problema durerii. Acum, veţi observa imediat din aceste două pasaje biblice că cele două surse ale răului sunt confundate. Acesta este lucrul cel mai izbitor cu privire la ele. Şi asta pentru că în Iov, după cum vedeţi, unele dintre dezastre au fost comise de triburi războinice. Sabeeni au trecut pe slujitori prin ascuţişul sabiei. Pe de altă parte, dezastrul final a fost produs de un vânt mare care a lovit casa. Aşadar, avem răul moral şi răul natural. Şi în Luca este la fel, când Isus se gândea la groaznica faptă a lui Pilat care măcelărise câţiva iudei care aduceau jertfe la Templu, este răul moral. Dar apoi, trece imediat la prăbuşirea turnului, a unei clădiri înalte, şi este vorba despre răul natural. Şi tocmai acest lucru, că în aceste amândouă pasaje din Scriptură, ambele surse ale durerii şi suferinţei apar împreună, îmi dau mie impresia că, ne amintesc că în cele din urmă nu pot fi separate în mod decisiv.

    Este evident, bineînţeles, atunci când te gândeşti că una poate duce la cealaltă. Exploatatorii lacomi despăduresc o parcelă a unei ţări şi o transformă într-un deşert care duce la malnutriţie şi la foamete. Şi vedem această legătură, de cele mai multe ori este şocantă în ceea ce priveşte timpul, şi răul moral are loc cu mult înainte că răul natural să se producă. Dar ele sunt interconectate într-un mod intim. Aşadar, nu putem să le separăm în mod decisiv.

    Cum reacţionăm noi? Şi bineînţeles că reacţia depinde de perspectiva asupra vieţii. Dar aceasta este o chestiune atât de mare încât reacţia este cea care de cele mai multe ori modelează perspectiva asupra lumii. Are loc un proces cu două direcţii. Cum abordezi această întrebare va depinde de perspectiva pe care o ai asupra vieţii, setul tău de răspunsuri la întrebările existenţiale. Dar aceasta, mai presus de toate celelalte probleme, poate să schimbe şi chiar să modeleze perspectiva oamenilor asupra lumii. Şi am întâlnit atât de mulţi oameni care atunci când tragedia i-a lovit pe ei sau pe familiile lor în vreun fel, au trecut de la credinţa într-un dumnezeu oarecare la ateism sau agnosticism. Aşadar, este o întrebare esenţială, care influenţează perspectiva asupra lumii în acel sens. Şi răspunsul este atât de important încât poate sfârşi prin a-ţi modela perspectiva asupra vieţii.

    James Sire ne aminteşte în cartea pe care dacă nu aţi citit-o ar trebui să o citiţi, Universul de lângă noi, în ediţia recentă, el evidenţiază faptul că există trei familii de perspective asupra lumii. Există familia teistă şi, bineînţeles, există familia materialist-naturalistă-ateistă şi, în al treilea rând, există familia panteistă, familiară religiilor şi filozofiilor estice. Şi ca să dau câte un exemplu din fiecare. Creştinul ar putea foarte bine să răspundă cu psalmul 46: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.” Se face o referire explicită la cutremur.

    Sau am putea să răspundem ca panteiştii care spun că cei ce suferă o fac datorită păcatelor pe care le-au comis în vieţile anterioare, că suferinţa trebuie lăsată să-şi urmeze cursul pentru că îi ajută să-şi schimbe karma în aşa fel încât în vieţile care urmează să o ducă mai bine. Şi lucrul acesta va încheia procesul de purificare şi dacă i-am ajuta, nu am face altceva decât să le facem rău. Este cât se poate de evident, nu-i aşa? Ca instinctele noastre naturale să se răzvrătească împotriva a ceea ce eu privesc că pe o perspectiva destul de crudă asupra universului. Dar mulţi oameni o îmbrăţişează. Sau am putea spune, de exemplu, că este vorba de pedeapsa lui Dumnezeu aşa cum mulţi oameni din Noua Zeelandă şi Japonia au spus.

    Şi mai sunt şi aceia care nu sunt siguri dacă există un Dumnezeu sau nu, şi care întreabă unde este Dumnezeu şi alte întrebări de acest gen. Şi mulţi spun că nu poate exista. Şi această problema este antică, datează cel mai probabil dinaintea lui Epicur, dar lăsaţi-mă să vă citez ceea ce se citează în mod normal, în cuvintele lui David Hume, filozoful iluminist scoţian care este responsabil pentru ateismul unui număr mare dintre colegii mei de la Oxford şi din alte părţi: „Întrebările lui Epicur încă nu şi-au primit răspuns. Vrea Dumnezeu să împiedice răul, dar nu poate? Atunci este neputincios? Poate, dar nu vrea? Atunci este răuvoitor. Și poate şi vrea? Prin urmare este rău.” Aşadar aceasta este problema.

    Acum, în acest punct mulţi atei vor dori să intervină, şi dacă doriţi să vă spun ceva despre acest lucru, vă voi spune în timpul întrebărilor şi răspunsurilor. Depinde de voi. Şi vor dori să le arate oamenilor ca mine, mie în mod special, pentru faptul că provin din Irlanda de Nord, că religia este o parte a problemei. Pentru că a fost vorba despre o cantitate mare de suferinţă, durere şi rău cauzate de religie. Este o întrebare foarte serioasă, dar eu voi trece peste, nu voi vorbi despre toate lucrurile pentru că este un subiect imens, aşa că voi încheia capitolul întrebărilor şi dacă doriţi să vă spun mai multe despre ele, voi face asta cu mare plăcere. Aceasta a fost una dintre întrebări. Aş dori totuşi să spun, în sens profilactic, că orice analiză care pune jihadul islamic în aceeaşi categorie cu gruparea amish, este foarte puţin probabil să ne ajute. Dar ne vom întoarce la acea întrebare dacă doriţi.

    În lumea noastră, în acest moment, televizoarele noastre sunt pline cu ororile din Ucraina, Siria, Irak, Fâşia Gaza, diverse locuri din Africa şi aşa mai departe. Şi urmărim aceste lucruri într-un mod detaşat, ele sunt urmate de reclame la motociclete. Şi grotescul este lipsit de sensibilitate, şi cu toate acestea realismul ne spune că dacă te duci la doctor săptămâna viitoare şi eşti suspect de cancer, acest lucru va cântări în mintea ta mai mult decât ce se întâmplă în Siria, Irak sau Ucraina. Lucrul acesta este inevitabil, doamnelor şi domnilor. Cu cât este mai aproape de casă cu atât este mai mare. Poate că încercaţi să vă apropiaţi de cineva care suferă de o boală terminală, sau să mângâiaţi pe cineva care a suferit un viol, sau să arătaţi, pur şi simplu, că cineva a fost abuzat sexual. Şi aceste lucruri, în mod natural vor fi mai mari decât ceea ce vedeţi că se întâmplă la distanţă.

    Şi acest lucru ne duce la următorul mare pas al suferinţei, ce este la distanţă şi ce este aproape. Este proporţia suferinţei, adică numărul celor care suferă şi de cele mai multe ori se referă la distanţă. Şi apoi aproapele, părinţii mei, copiii mei, prietenii mei şi aşa mai departe. Şi trebuie să încercăm să înţelegem cum stau lucrurile. Şi trebuie să vă spun că eu am multă simpatie pentru foarte mulţi oameni din viaţa mea care au stat lângă mine şi au spus: „Îmi pare rău, eu mi-am pierdut toate rudele la Auschwitz şi nu pot să cred în Dumnezeu.” Am fost la Auschwitz de multe ori, doamnelor şi domnilor, şi am plâns de fiecare dată. Nu este un loc din care poţi să pleci râzând. Inima mea se întreaptă către acei oameni care au avut această experienţă în viaţă. Şi unii dintre prietenii mei atei, şi da, îi privesc ca pe nişte prieteni. Christopher Hitchens, la vârsta de 22 de ani a fost rugat să identifice trupul mamei sale care tocmai se sinucisese cu un preot caterisit. Ce va crede un băiat ca acesta despre Dumnezeu? Trebuie să abordăm această problemă cu simpatie pentru că toţi suntem la un nivel sau altul ruinaţi şi cu inimile frânte. Oare nu-i aşa?

    N-am să uit niciodată când m-am întâlnit cu un grup de evrei în Austria în urmă cu câţiva ani. Dar s-a mai întâmplat de multe ori de atunci, şi mi-au spus că nu cred în Dumnezeu, dar nu doreau să-mi spună de ce. Au spus că nu vor să-mi afecteze credinţa pentru că o admiră. Şi le-am spus că respect acest lucru, dar dacă credinţa mea nu poate întâlni nicio obiecţie nu merită să o cred. În cele din urmă mi-au spus ce li s-a întâmplat. Fiind evrei cu credinţă în Dumnezeu, îşi citeau literatură unul altuia în fiecare seară, şi citeau o carte care a câştigat premiul nobel, Sclavul, de Bashevis Singer care a câştigat premiul pentru literatură. În carte, Bashevis Singer descrie ocazia în care copiii şi femeile evreice erau îngropaţi de vii. Şi nu sunt sigur dacă Singer sau prietenii mei, sau ambii, au spus: „Pot să-I iert lui Dumnezeu orice, dar nu asta!” Atunci au renunţat la credinţă, şi aşa au rămas. Dacă nu poţi înţelege acest lucru, atunci nu te poţi numi om. Dar eu sunt sigur că toţi putem să înţelegem asta, pentru că acel sentiment deranjant ne-a atins pe toţi, toate inimile şi minţile noastre într-o anumită perioadă de timp.

    Există oare cu adevărat dovezi care să ne convingă să ne menţinem credinţa în Dumnezeu în lumina lucrurilor de acel gen? Şi dacă nu ne întrebăm noi înşine, ne întreabă prietenii noştri, aşa că mai bine întrebăm noi primii. Acum, lăsaţi-mă să mă ocup puţin de partea intelectuală, iar dacă nu vă place logica şi argumentarea, vă voi trezi eu în câteva minute. Este sistemul ateist singura reacţie rezonabilă la problema geamănă a răului şi a durerii? Păi, eu nu cred asta pentru că apare o problemă. Ateii vorbesc despre problema răului, dar dacă nu există niciun Dumnezeu, de unde au luat conceptul de rău? Această întrebare este foarte importantă, nu doar din punct de vedere filozofic, dar şi practic. Îşi ridică capul într-un mod faimos în romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Ruşii, după cum bine ştiţi, sunt romancieri foarte inteligenţi şi filozofia lor ne este comunicată sub forma romanelor. Este diferit de stilul nostru vestic de scriere a filozofiei. Ei dacă vor să discute despre problema răului şi a suferinţei, scriu un roman. Şi în acel roman există o declaraţie destul de faimoasă: „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis.” Și dacă totul este permis, înseamnă că nu există moralitate.

    Trebuie să faceţi o mică verificare aici. Dostoievski nu spune că ateii nu se pot comporta moral, bineînţeles că pot. Pot să ne facă pe fiecare dintre noi de ruşine. Biblia consemnează, într-un mod foarte cinstit, când unii, chiar şi dintre pionierii credinţei au fost făcuţi de ruşine de necredincioşi, ca Avraam, de exemplu. Fiecare bărbat şi femeie, din locul în care stau eu, şi din locul în care staţi voi, este o fiinţă morală făcută după chipul lui Dumnezeu, iar indiferent dacă cred în Dumnezeu sau nu, sunt capabili de răspunsuri şi comportamente morale. Bineînţeles că sunt. Şi trebuie să înţelegem acest lucru într-un mod foarte clar, altfel nu vom putea niciodată să comunicăm, fie cu ateii fie cu persoanele de alte religii. Trebuie să le arătăm că le respectăm judecata morală pentru că vine de la Dumnezeu şi este o parte din ceea ce credem că stă la bază. Dostoievski nu a vrut să spună asta. A vrut să spună că dacă nu există Dumnezeu, nu există niciun garant moral pentru conceptele de bine şi rău.

    Acest lucru poate să ne ducă la o discuţie extrem de interesantă. Vreau să mai înaintez puţin pe fir, dar mă preocupă foarte mult această întrebare şi de aceea, acum câţiva ani, am decis, în mod prostesc, să merg înainte şi înapoi de la Londra la Oxford, timp de un an, şi să-mi iau o diplomă în bioetică, ca să încerc să înţeleg ce se întâmplă aici. Lăsaţi-mă să formulez o parte a acestei situaţii. Şi este aceasta: Dacă Îl respingi pe Dumnezeu ca sursă de moralitate... Acum, Dumnezeu a fost sursa moralităţii în vest, mai mult sau mai puţin, de foarte mult timp. A avut loc o dimensiune transcendentă. Și legile statelor din vest au urmat aproximativ aceeaşi paralelă. Noi trăim în prima generaţie care contestă acest lucru pentru că dimensiunea transcendentă, verticală, către Dumnezeu, a fost pierdută. Din punct de vedere logic, încă trebuie să găsim o bază pentru moralitate. Şi unele dintre cele mai luminate minţi din lume încearcă cu disperare să ajungă la un concept de moralitate raţională care să nu depindă de Dumnezeu. Şi se lovesc de dificultăţi enorme. Lăsaţi-mă să vă ilustrez asta foarte simplu: dacă ai fi un om bun, cu o barbă lungă ca Charles Darwin şi ai observa furnicile şi ai vedea că ele cooperează, ai putea să spui că ai găsit o bază raţională pentru altruism în regnul aminal. Dar dacă s-ar întâmpla să fii contemporanul lui Darwin, Spencer care a văzut lupta şi supravieţuirea celui mai puternic, dacă adaugi asta la moralitate, obţii eugenia şi camerele de gazare.

    Problema este, doamnelor şi domnilor, că odată ce pierzi dimensiunea verticală a lui Dumnezeu, şi reduci fiinţele umane la nivelul celorlalte specii, dacă încerci apoi să-ţi creezi moralitatea bazându-te pe un studiu comportamental al animalelor, poţi să obţii orice tip de moralitate doreşti. Şi exact asta se întâmplă. Exact asta se întâmplă. Puteam să prezicem asta. Este o întrebare enormă şi nu este doar intelectuală, dar şi practică. Pentru că dacă înveţi copiii o perioadă îndelungată că nu sunt cu nimic mai speciali decât mucegaiul atunci toate tipurile de comportament sunt valide. Cine eşti tu să vorbeşti? Pentru că atunci moralitatea devine o chestiune de convingeri personale, cu un mic avertisment. Moralitatea de grup va fi determinată de cel mai puternic. Aceste idei sunt foarte serioase şi sunt enorme. Şi poate vă doriţi să le dezvoltăm puţin în timpul întrebărilor şi răspunsurilor. Eu doar le amintesc, nu pot să încep să le descos. Am vrut doar să vă spun că acest lucru este foarte important.

    Acum, există o logică inevitabilă ca dacă Îl negi pe Dumnezeu – şi cred că Dostoievski a avut perfectă dreptate – nu poţi deduce niciun fel de moralitate raţională din ceea ce este mai prejos de om. Datorită faptului că moralitatea este proprietatea definitorie a fiinţelor umane şi nu a animalelor. O albină nu poate păcătui, dacă nobilul leu din grădina zoologică mănâncă mâine capul îngrijitorului, nu va apărea a doua zi în faţa judecătorului pentru tentativă de omor. Un leu, în acest sens, nu poate păcătui, el nu este o fiinţă responsabilă moral. Fiinţele umane sunt, pentru că au fost create după chipul lui Dumnezeu. Şi Geneza 2 şi 3, defineşte acea moralitate, constând în cele din urmă în faptul dacă asculţi sau nu Cuvântul lui Dumnezeu. Observaţi că este îndreptată spre Dumnezeu. Şi lucrul acesta este esenţial pentru înţelegerea ei. Relatarea din Geneza, prima povestire a creaţiei îţi spune că ea este rezultatul unui proces înţelept bazat pe o serie de acte de vorbire: „Şi Dumnezeu a spus”. Dar a doua relatare a creaţiei, şi care întâmplător nu o contrazice pe prima, dar asta este o altă poveste, a doua relatare scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu le-a spus ceva, era Cuvântul Său: „Dacă veţi mânca veţi muri cu siguranţă.” Ei aveau doar Cuvântul lui Dumnezeu. Adică moralitatea a fost definită şi nu doar atât, dar a fost şi definitorie pentru relaţia lor cu Dumnezeu. Aşadar, dacă pierzi dimensiunea lui Dumnezeu, privind la ea prin lentilele Scripturii, poţi observa imediat că totul este deschis, şi că totul se va rezuma la o opinie sau la putere. Şi acest lucru este incredibil de periculos pentru că imediat, demnitatea umană este pierdută.

    Mulţi intelectuali ruşi mi-au spus: „Credeam că putem să renunţăm la Dumnezeu şi să păstrăm valoarea fiinţei umane, dar am descoperit prea târziu că nu se poate.” Aceste chestiuni sunt foarte importante şi eu am menţionat una în plus pentru aceia dintre voi care aveţi înclinaţii filozofice. Şi ceea ce se întâmplă este o intenţie orchestrată de a rezolva o problemă menţionată de David Hume. Şi el spunea că a observat oameni vorbind şi scriind, şi au fost descrişi ca situaţii, ceea ce ESTE, şi dintr-o dată discursul lor ia o direcţie morală, ceea ce TREBUIE. Şi el spune: „Nu poţi să scoți un TREBUIE dintr-un ESTE.” Şi dacă vreţi să vă distraţi şi nu puteţi să dormiţi diseară, căutaţi pe google: problema este-trebuie. Şi voi, oameni inteligenţi, încercaţi şi vedeţi ce este în neregulă cu soluţia lui John Searle. Şi mai important, Sam Harris crede că a rezolvat-o. Şi ani la rând Richard Dawkins a spus că este foarte dificil să înţelegi o moralitate, în special o moralitate absolută fără Dumnezeu. Dar nu, Sam Harris a rezolvat-o, în cartea sa, Peisajul moral. Şi din acest motiv am amânat publicarea micuţei mele cărţi, această carte, Gunning for God, care se ocupă de aceste întrebări, până când am văzut care sunt argumentele lui Harris. Şi după cum bănuiam este scrisă şi în celelalte cărți. Dar ar fi bine să analizaţi asta pentru că l-a convins chiar şi pe Dawkins că poţi avea o bază solidă pentru moralitate fără Dumnezeu.

    După cum spuneam acestea sunt chestiuni enorme. Ele sunt importante pentru că determină lipsa unui poziţii în multe dintre naţiunile vestice. Richard Dawkins are o problemă. L-am folosit ca ilustraţie pentru simplul fapt că este faimos, dar veţi înţelege imediat. El este o fiinţă umană, făcut după chipul lui Dumnezeu şi de aici rezultă că este o fiinţă morală. Şi nu prea ştie ce să facă cu asta pentru că logica poziţiei sale filozofice îl duce la asta: „Într-un univers al forţelor fizice oarbe şi replicare genetică, unii oameni vor fi răniţi, alţi oameni vor avea noroc şi nu veţi găsi nicio rimă sau raţiune în ea şi nicio justiţie. Universul pe care îl observăm are tocmai proprietăţile la care ar trebui să ne aşteptăm dacă nu există niciun design, niciun scop, niciun rău, niciun bine, nimic în afară de indiferenţa nemilosă. ADN-ul nu ştie şi nici nu-i pasă, ADN-ul, pur şi simplu, este şi noi dansăm pe muzica sa.”

    Acum, implicaţiile acestui lucru, şi le-am discutat de mai multe ori la întâlnirile noastre, acesta este sfârşitul moralităţii. Nu există niciun bine şi niciun rău. Dar stai puţin. El este cel care scrie o carte despre, Dumnezeu: o amăgire, şi în care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca fiind rău. De unde a luat acest concept? El însuşi crede că teoriile sale au dizolvat aceste concepte. Dar cum încearcă să iasă din încurcătură? Pentru că o face. El spune: „Păi, noi suntem produsul unor gene egoiste, dar suntem singurii care putem să ne răzvrătim împotriva acestor gene.” Şi mulţi atei au râs şi au spus că este absurd: „Dacă suntem aşa cum spui, produsul unor gene egoiste, atunci ce principiu non-material ar putea exista care ar putea să ne ajute să ne răzvrătim împotriva lor?” Este vorba despre umanitate, el vede că este o fiinţă morală. Însă filozofia sa nu-i permite să fie o fiinţă morală. Aşadar a fost prins, dar din nefericire filozofia este incredibil de influentă.

    Şi acesta este motivul pentru care mulţi tineri nu cred că există bine şi rău, şi nu pot distinge între bine şi rău. Şi dacă toate comportamentele posibile sunt în mod egal valide, aşa cum sociologii atei au evidenţiat de curând în Marea Britanie, atunci îi lăsăm pe copii fără apărare. Aceste lucruri sunt cât se poate de importante, încât trebuie să-i încurajăm pe aceia dintre voi care sunteţi mai tineri decât mine, adică majoritatea, ca dacă puteţi să investigaţi aceste lucruri şi să începeţi să apăreţi în public, să aveţi încrederea să le discutaţi. Dacă într-adevăr nu facem altceva decât să dansăm pe muzică ADN-ului nostru, atunci crimele din Cambogia, Rwanda, Siria şi Ucraina, reprezintă doar oamenii care dansează pe muzica ADN-ului. Cum ai putea să învinovăţeşti pe cineva dacă tot comportamentul lor este un dans determinat de ADN-ul lor? S-o punem în alte cuvinte, să te răzvrăteşti împotriva răului moral, dintre care apropo, cei mai mulţi sunt atei şi nu oponenţii lor, şi bineînţeles că aşa şi trebuie să fie. Dar această răzvrătire morală nu este justificată pentru că propriile lor teorii subestimează exact acele concepţii morale pe care le folosesc.

    Cum ar putea exista un standard obiectiv al binelui dacă nu există Dumnezeu? Aşadar, aşa numita problemă a răului moral se dizolvă şi ajunge ce? Indiferenţa nemiloasă a materiei nepăsătoare. Charles Taylor care a scris o carte fascinantă, intitulată, Această epocă seculară, aprobă: „Epoca modernă refuză din ce în ce mai puţin idea unor legiuitori divini, cu toate acestea încearcă să reţină idea binelui şi a răului, fără să observe că dându-L la o parte pe Dumnezeu au abolit, de asemenea, şi condiţiile înţelesului pentru binele şi răul moral. Prin urmare, până şi persoanele educate declară uneori că lucruri ca războiul sau avortul, şi care reprezintă violări ale anumitori drepturi sunt imorale şi îşi imaginează că au spus ceva adevărat şi important. Cu toate acestea, oamenilor educaţi nu ar trebui să li se spună că întrebările ca acestea nu şi-au găsit niciodată răspunsul în afara religiei.” Şi uitaţi ironia supremă. Moralitatea folosită de Richard Dawkins şi Hitchens pentru a condamna ceea ce s-a întâmplat în 11 septembrie se găseşte în Biblie, de acolo au luat-o. Dawkins face această prostească declaraţie cum că nimeni nu-şi ia moralitatea din Biblie. Şi el îşi instituie cele 10 noi porunci, fiecare dintre ele fiind din Biblie, după cum am analizat din nou în această carte.

    Thomas Jefferson, care nu este un creştin renumit, a spus: „Dumnezeu care ne-a dat viaţa, ne-a dat libertate. Poate libertatea unei naţiuni să fie sigură când am îndepărtat convingerea din mintea acestor oameni cum că libertatea este un dar de la Dumnezeu?”

    Aşadar, dacă ne pierdem credinţa în Dumnezeu, viitorul este sumbru pentru că nu mai putem în niciun fel să apărăm valorile libertăţii pe baza relativităţii morale, care mai rămâne când ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu. Veţi observa că nicio moralitate seculară n-a rezistat la Stalin, Hitler sau Mao. Şi nicio moralitate seculară nu se poate împotrivi secularismului sau fanatismului religios din ziua de azi. Persoana care a văzut lucrul acesta mai clar decât oricare altă persoană a fost Friedrich Nietzsche. El a observat care sunt consecinţele abandonării moralităţii biblice din inima civilizaţiilor vestice. Şi el a prezis că moartea lui Dumnezeu va rezulta din imperativele darwiniene care exprimă dorinţa după putere, cel puternic trebuie să-l elimine pe cel slab. Ascultaţi asta: „Interdicţia biblică, Să nu ucizi’ este un semn de naivitate. Viaţa însăşi nu recunoaşte nicio solidaritate, nici urmă de “drepturi egale” între cei sănătoşi şi partea degradantă a unui organism: primul trebuie să-l execute pe cel de-al doilea ca să nu moară tot întregul.”

    Nietzsche dispreţuieşte moralitatea creştină ca fiind moralitatea sclavilor, el scoate în evidenţă faptul că moartea lui Dumnezeu va duce la moartea compasiunii, bunătăţii şi iertării. Citez: „Când o persoană renunţă la credinţa creştină, prin urmare acea persoană se privează de dreptul la moralitatea creştină. Moralitatea creştină este o poruncă, originea ei este transcendentă, deţine adevărul doar dacă Dumnezeu este adevărul, rămâne în picioare sau se prăbuşeşte împreună cu credinţa în Dumnezeu.” Cu totul adevărat, nu-i aşa? El a văzut foarte clar. Şi apoi pune întrebarea: „De ce este nevoie de moralitate? Când viaţa, natura, istoria sunt amorale.” El ar crede, aşa cum o fac mulţi, inclusiv eu, că ateii contemporani sunt în cea mai mare parte atei slabi. Ei vor să reţină valorile democraţiei liberale vestice fără Dumnezeu, şi Neitzsche ar spune: „Nu puteţi face asta, pur şi simplu nu puteţi. Vă păcăliţi singuri.”

    Faptul este că moralitatea există, faptul este că cei mai mulţi oameni au convingeri morale absolute. Una dintre ele este că torturarea copiilor este un lucru greşit. Acest lucru este foarte important de observat. Un filozof ateu foarte proeminent de la Oxford, J.L. Mackie, care este faimos pentru cărţile sale, a spus: „Etica constituie un ciudat mănunchi de calităţi şi relaţii care sunt cel mai puţin probabil să se fi născut în cursul obişnuit al evenimentelor, fără un Dumnezeu atotputernic care să le fi creat. Dacă valorile morale există, ele fac existenţa unui Dumnezeu mult mai probabilă decât ar fi fost fără ele. Prin urmare, avem în cele din urmă, un argument uşor de susţinut de la moralitate la existenţa lui Dumnezeu.” Exact asta evidenţiază şi Romani 1 şi 2. Conştiinţa noastră, la fel ca şi creaţia, este un indicator către Dumnezeu, şi inteligenţa sa raţională, şi gloria, şi frumuseţea. La fel cum conştiinţa noastră morală este un îndrumător către Dumnezeu. Şi aceasta este o simplă confirmare din partea unui filozof ateu.

    Şi, bineînţeles, din această cauză se ridică, întorcându-ne la ceea ce vorbeam înainte, cei care dormiţi vă rog să vă treziţi în acest moment, se ridică problema răului. Problema răului poate exista doar dacă crezi în Dumnezeu. Dar ne-am uitat puţin la ceea ce se numeşte soluţia ateistă şi este foarte uşor să treci cu vederea peste ceva foarte important. Ateii cred că au o soluţie, extrema lui Dawkins: aşa este Universul, nu e pe tocmeală. Aceasta este soluţia. Dar nu reprezintă o soluţie în niciun fel în care să aibă sens şi să aducă mângâiere. El recunoaşte că este o soluţie sumbră şi când i-am confirmat acest lucru, a spus că nu înseamnă neapărat că este greşită. Şi i-am spus că este corect, dar asta nu înseamnă nici că este adevărată. Acest lucru trebuie decis pe temeiuri complet diferite. Ateismul într-adevăr înlătură ceva, înlătură tot ceea ce prin definiţie se referă la speranţă. Aşadar, până şi o analiză superficială poate să-ţi arate că ateismul poate să facă o problemă de mii de ori mai rea. Şi ateul care răspunde de cancerul soţiei sale sau unei persoane iubite, care spune că nu există Dumnezeu, rămâne în continuare cu boala şi, pe lângă asta, nu are nicio speranţă. Nicio raţiune, nimic care să poată fi interpretat, este doar felul în care funcţionează Universul. Este vechiul ADN care se fracturează potrivit cu procesele întâmplătoare, care sunt oarbe şi care nu pot să prevadă consecinţele din creierul în care au creat o tumoare. Înlătură orice speranţă şi va trebui să ne întoarcem înapoi.

    Dar acum, o altă problemă. De ce permite Dumnezeu, şi mă întorc la întrebările lui Epicur, oare nu ne putea crea fără această capacitate de a înfăptui răul moral? Nu putea să prevadă că totul va lua o întorsătură rea? Şi dacă este atotputernic, nu putea să prevină asta creând oameni care nu pot să facă rău? Bineînţeles că putea. La urma urmelor şi noi putem să facem asta. Şi în cele mai multe universităţi de top, inclusiv Universitatea Sydney, există un department de robotică. Pentru că noi, mai puţin decât Dumnezeu, creăm fiinţe care nu pot să păcătuiască în adevăratul sens al cuvântului pentru că sunt fiinţe amorale, sunt doar roboţi automaţi. Lucrul acesta mi se pare foarte important. Dumnezeu putea să creeze astfel de fiinţe, dar nu ar mai fi fost fiinţe umane. Ei nu ar mai fi fost făcuţi, în plinătatea cuvântului, după chipul lui Dumnezeu, pentru că o parte esenţială a acestui fapt, după cum vedem în Scriptură, este că noi am fost înzestraţi cu o capacitate unică, nu doar de a raţiona, dar prin comunicarea cu Dumnezeu ni s-a oferit libertatea de a spune da sau nu. Şi tocmai această libertate crează posibilitatea dragostei. Şi într-un Univers în care nu există posibilitatea de-a urî, nu există nici posibilitatea de-a iubi. Din această cauză mintea noastră se împotmoleşte. Cel mai mare dar pe care ni L-a oferit Dumnezeu este acea abilitate de-a te încrede, de a spune da sau nu.

    La un nivel uman normal, a fost un eveniment important pentru mine acum 46 de ani, când o domnişoară, dintr-un anumit motiv mi-a spus „da”. Şi eu i-am spus ei „da” pentru toate motivele. Şi acea relaţie s-a înfăptuit, dar într-un Univers al roboţilor aşa ceva ar fi imposibil, în cel mai bun caz ai avea în epoca contemporană, o soţie robot cu un mini i-pad cu un manual de instrucţiuni în faţă. Şi ai veni acasă şi ai apăsa pe meniu, şi cuvântul sărut ar apărea şi apeşi. Şi ai avea parte de un sărut electronic care te-ar încânta nespus de mult. Nu te-ar încânta, aşa-i? Mă bucur că râdeţi pentru că putem observa absurditatea acestei situaţii. Vedeţi, doamnelor şi domnilor? Dacă începeţi prin a spune: mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume unde aceste lucruri ar fi imposibile. Atunci nu aţi putea să trăiţi în acea lume pentru că nu aţi mai fi dumneavoastră. Cereţi ceva care din punct de vedere logic este imposibil, să pierdeţi toate acele lucruri care sunt umane. Şi acum, bineînţeles, asta va ridica un întreg nou set de probleme. Şi sunt conştient de asta. Dar haideţi să le luăm pas cu pas.

    Abilitatea de-a iubi este legată în mod intim de posesiunea a ceea ce noi numim liber arbitru, care bineînţeles că nu este nelimitată. Nu am libertatea de-a fugi cu 60 de km la ora, ca să nu mai zic că acum nu pot să fug nici cu 5 km pe ora. Dar asta este cu totul altă problemă. Vedeţi, dacă ne întoarcem la Geneza unde totul este atât de clar. „Puteţi să mâncaţi din toţi pomii din grădină fără nicio problemă, dar să nu gustaţi din acela!” Această interdicţie n-ar fi avut rost dacă ei nu ar fi avut capacitatea să mănânce din el. Şi relaţia cu Dumnezeu avea să fie determinată de felul în care îşi exercitau această capacitate. Chiar şi la un nivel mai mic, când fiinţele umane se împrietenesc, oare cum se întâmplă asta? Rezultă din pricina faptului că cineva a decis de bună voie să se încreadă în noi şi noi în acea pesoană. În asta constau prieteniile. Şi bineînţeles, având perspectiva Evangheliei, de aceea este esenţial să înţelegem, Evanghelia după Ioan este plină de aşa ceva. Plină în mod absolut de la început până la sfârşit. Ioan ne încurajează să folosim acea încredere, acea capacitate pe care o avem toţi, în relaţia cu Dumnezeu. O avem toţi, bineînţeles. O soţie non-creștină este perfect capabilă să se încreadă în soţul ei, nu-i aşa? Şi vice-versa.  

    Aşadar, provocare este: suntem noi, sunt eu dispus să folosesc acel dar minunat de la Dumnezeu acea capacitate de-a mă încrede, şi s-o fac de bună voie şi să mă încred în Dumnezeu? Şi ştiu că Noul Testament specifică foarte clar că vom fi judecaţi pentru necredinţă şi desigur că asta se aplică când respingem acea capacitate morală de-a crede, altfel Dumnezeu este un monstru moral, ceea ce eu nu sunt gata să cred. Aceste probleme legate de liberul arbitru, nu sunt expresii folosite în Biblie, dar sunt îndeajuns de raţionale pentru că Geneza specifică foarte clar că aveau puterea să calce interdicţia. Şi bineînţeles că asta au făcut. Şi asta i-a aruncat în lume. Roboţii nu ar fi cunoscut conceptul de iubire şi Jean Paul Sartre, un ateu francez şi scriitor existenţialist, zugrăveşte asta: „Persoana care vrea să fie iubită nu vrea să posede un robot, şi dacă ne dorim să o umilim trebuie doar să încercăm să o convingem că pasiunea persoanei iubite este rezultatul determinismului psihologic.” Mie nu mi-ar plăcea ca cineva să-mi sugereze că dragostea soţiei mele pentru mine este pur şi simplu determinism psihologic. Că ea dansează pe muzica ADN-ului său, pentru că o goleşte de înţeles. Determinismul este un lucru periculos. Mulţi atei i se opun. Dar mai sunt şi alţii care se opun, pentru că goleşte viaţa de orice înţeles. „Dacă persoana iubită este transformată într-un robot, iubitul rămâne singur.”

    Şi bineînţeles că, dacă facem un pas în spate, Dumnezeu Şi-a asumat un risc creându-ne pe noi. Nu-i aşa? Putem oare să înţelegem? Bineînţeles că putem. Aveţi copii? Nu v-aţi asumat un risc dându-le viaţă? Nu aţi ştiut, când aţi avut acel copil, că atunci când va creşte s-ar putea să vă respingă? Atunci de ce aţi făcut-o? Vedeţi, această problema a fost deja rezolvată. Eu am trei copii şi 7 nepoţi. De ce am riscat, şi îmi amintesc ţinându-l în braţe pe primul, o fetiţă micuţă, şi mă gândeam: „Această fiinţă a început să trăiască şi a fost menită să trăiască veşnic. Vai de mine, şi tot eu trebuie s-o cresc.” Şi putea să crească având capacitatea de a-mi spune da sau nu. De ce să risc? Ştim cu toţii de ce riscăm, pentru că valoarea unui copil iubitor şi a familiei întrece cu mult orice altceva. Reflectă prin acele legături sensul fundamental al Universului, Dumnezeu care ne dă voie să-I fim copii, ca şi noi la rândul nostru să avem copii. Putem să înţelegem riscul, nu-i aşa? Şi merită să medităm la asta. Pentru unii, după cum am spus, problema este la nivelul uman. Şi sunt părinţi în această încăpere, inclusiv eu, care au plâns pe genunchi pentru copii lor. Nu-i aşa? În această lume unde valoarea este atât de vastă, rar nu sunt probleme, probleme familiale foarte serioase în creşterea copiilor. Şi ne-ar plăcea să fie altfel, nu? Este bine să fii sincer, este important să fii sincer pentru că toţi suferim de „condiţia umană”. Suntem fiinţe umane şi este important să înţelegem că şi noi ne asumăm riscuri şi este un mic portal către faptul că şi Dumnezeu şi-a asumat un risc. Nu v-aţi dori roboţi în loc de copii, aşa-i?

    Degradezi o persoană dacă o reduci la un automat, şi poţi s-o faci într-un mod foarte subtil. Dar nu poţi s-o faci într-un mod subtil când eşti irlandez ca mine. Ni se spune mereu: „Tu spui asta pentru că eşti irlandez!” Aţi mai auzit asta? Sau: „Tu ai făcut asta pentru că eşti femeie!” Aţi mai auzit asta doamnelor? Nu? Şi acest lucru este foarte interesant de analizat din punct de vedere folozofic pentru că ceea ce ţi se spune este: „Noi putem să dăm o explicaţie pentru comportametul tău, din această cauză este fără sens. Noi putem să stabilim relaţia cauză-efect.” Acesta este începutul determinismului. Şi va diseaca din fiinţa morală iresponsabilă care sunteţi, spunând: „Tu spui asta pentru că eşti irlandez, sau pentru că eşti orice altceva.” Golesc viaţa de înţeles dându-i o explicaţie cauzală. Şi aceasta este inima logicii determinismului şi puţini oameni nu au observat-o.

    Nu vrem ca copiii noştri să fie degradaţi la nivelul roboţilor şi nu vrem ca libertatea umană să fie degradată la rangul de iluzie. Dacă ne dorim o altă lume, s-ar putea la fel de bine să ne luăm adio de la existenţă, pentru că s-ar putea să fie o lume în care relaţiile de dragoste şi umanitatea adevărată să fie imposibile din punct de vedere logic. Şi C.S. Lewis punctează foarte bine: „Dacă aşa ar sta lucrurile, lumea materială ar putea să aibă un fel de natură fixă, ar avea un grad de autonomie,” după cum spune el. „Imaginaţi-vă, spune el, dacă Dumnezeu ar fi creat o lume în care o grindă ar rămâne tare şi puternică când o folosim la constrirea casei, dar care ar deveni moale ca iarba atunci când îmi lovesc vecinul. Sau dacă aerul refuză să poarte minciunile şi insultele, într-adevăr, spune el, dacă acest principiu ar duce la o concluzie logică, până şi gândurile ar fi imposibile pentru că materia cenuşie pe care o folosim atunci când gândim, ar refuza sarcina dacă am încerca să gândim rău. Vechea materie din cartierul unui om rău ar fi pasibilă de modificări imprevizibile.” El zugrăveşte problema într-un mod genial. Şi asta ar nega, în cele din urmă, orice sentiment de libertate şi orice potenţial pentru dragoste.

    Tot ce am spus până acum, şi vă voi da o pauză în curând, argumentul liberului arbitru nu se aplică dezastrelor naturale. Veţi observa asta imediat. Şi vreau să spun ceva despre asta înainte de pauză. Haideţi să ne uităm la cutremure. Într-un mod ciudat, înainte să merg în Noua Zeelandă, am citit din întâmplare o carte fascinantă, intitulată, Rare Earth, scrisă de geologul Peter Ward şi astronomul Donald Brownlee, ambii fiind de la Universitatea Washington. Citeam, nimic în mod special, capitolul intitulat, Importanţa surprinzătoare a plăcilor tectonice. Şi argumentul este acesta, că dacă plăcile tectonice ale pământului încetează să se mai mişte, extincţia în masă a vieţii pământului va începe în cele din urmă. Mişcarea plăcilor tectonice este absolut esenţială pentru ca tu să fii în viaţă. Asta complică lucrurile, nu-i aşa? Asta cu siguranţă complică lucrurile. Sunt câteva motive principale: plăcile tectonice sunt esenţiale în formarea de noi continente, menţinerea echilibrului dintre pământ, munţi şi mare, acţionează ca un termostat global prin reciclarea chimicalelor care sunt cruciale în menţinerea unui nivel echilibrat şi uniform al dioxidului de carbon. Mişcarea tectonică este deasemenea responsabilă pentru menţinerea apei în stare lichidă. Şi ei argumentează că mişcarea tectonică menţine câmpul magnetic al pământului care protejează de razele cosmice, care ar fi fatale pentru viaţă. Concluzia lor este următoarea: S-ar putea ca mişcarea tectonică să fie o necesitate centrală pentru viaţa de pe o planetă, şi este necesară pentru menţinerea proviziilor de apă.

    Aşadar, pe baza acestor lucruri, mişcarea tectonică a pământului nu este în ea însăşi un dezastru, ea este esenţială. Dezastrul constă în faptul că oamenii îşi construiesc casele pe fâşiile de avarie. Aşa avem o situaţie complexă. Pe de o parte, avem procesul care este esenţial pentru menţinerea vieţii fizice şi care distruge viaţa fizică. Nu este un subiect uşor, nu-i aşa? Şi întâmplător, există pericolul de a gândi că cutremurul este rezultatul karmei sau judecata asupra oamenilor care sunt mai răi decât alţii. Am putea să ne gândim că au fost două cutremure în Christchurch. Unul s-a petrecut în septembrie, cu 6 luni înaintea celui devastator. Şi nimeni nu a murit. Și au fost servicii religioase unde oamenii au mulţumit pentru acest lucru. Păi, Dumnezeu i-a cruţat şi apoi S-a răzgândit după 6 luni? Asta este foarte puţin probabil. Şi decanul catedralei din Christchurch, Peter Beck, a spus exact ce trebuia: „Acest cutremur nu este un act al lui Dumnezeu, este pământul care face ceea ce face în mod obişnuit.”

    Dar acum lăsaţi-mă să reiau idea. În jurul pământului există un cerc de foc, din Alaska până jos în Pacific şi mai departe. Este un cerc de foc foarte mare, dar între colegii mei de la Oxford, am o poziţie specială în sensul că sunt singurul profesor cu normă întreagă care mai este şi capelan, pastor-consilier, după cum îmi spun colegii mei. O studentă m-a sunat, nu cu mult timp în urmă, şi mi-a spus despre propriul ei cutremur. Unul dintre părinţi a sunat-o şi i-a spun că celălalt este grav bolnav. Şi m-a izbit, gândind în retrospectivă, că acea veste era importantă pentru ea, exact ca ceea ce s-a întâmplat în Christchurch cu cei afectaţi direct de dezastru. Pentru că, bineînţeles, importanţa unui dezastru este măsurată după importanţa pe care o are în viaţa celor implicaţi, a indivizilor implicaţi. Nu există niciun calcul simplu al suferinţei, fie că vorbim de cutremurele exterioare sau de cele interioare, ca tumorile pe creier, cancerul, accidentul vascular cerebral. Efectul produs asupra individului sau a celor apropiaţi este aproape identic.

    Şi dacă doriţi o persoană de referinţă, acum 7 ani nu ar fi trebuit să mai trăiesc mai mult de câteva secunde, pentru că doctorii au descoperit prea târziu că artera principală a inimii mele era complet blocată. Şi au făcut operaţia, iar chirurgul mi-a spus la sfârşit: „Profesor Lennox, nu ştiu ce să-ţi spun, ar trebui să fi mort. Dar nu eşti, nu ai suferit nicio leziune, poţi să mergi acasă, am pus un stent şi eşti în regulă.” Şi oamenii m-au întrebat: „I-ai mulţumit lui Dumnezeu pentru asta?” Şi am spus că da, bineînţeles că am făcut-o. Dar, în acelaşi timp, sora mea, a avut o fiica de 22 de ani care s-a căsătorit cu un pastor de tineret. A dezvoltat o tumoare pe creier care a curăţat-o în câteva luni. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru asta? Putem să fim foarte simplişti, doamnelor şi domnilor. Îi mulţumim lui Dumnezeu când ne merge nouă bine, dar ce facem cu cei apropiaţi şi dragi nouă? Trebuie să fim capabili să fim măsuraţi după afecţiune. Nu-i aşa? Este mult mai greu decât atât. Fiţi cu băgare de seama când îndemnaţi oamenii să-I fie mulţumitori lui Dumnezeu pentru vindecarea unei boli simple. Ei ar putea să aibă boli terminale, aşa că fiţi cu băgare de seamă şi fiţi afectoşi.

    Vedeţi, ironia este că Dumnezeu nu a crezut că nepoata mea este mai rea decât alţi oameni. Nu este o problemă morală, aşa cum a menţionat Domnul nostru: „Credeţi că oamenii peste care a căzut turnul Siloamului erau mai răi decât ceilalţi? Nu.” Asta este perspectiva lui Hristos. Aşadar, trebuie să fim foarte atenţi la cum judecăm ceea ce se întâmplă. Şi Domnul Isus spune un lucru foarte puternic: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi muri la fel.” Şi bineînţeles că nu a vrut să spună că un turn se va prăbuşi peste ei toţi. Dar El a vrut să evidenţieze că, fie că e vorba de o scară mai mare sau mai mică, toate aceste lucruri: cancerul, cutremurul, ne amintesc că toţi vom muri şi ne îndeamnă să ne întrebăm care este relaţia noastră cu Dumnezeu. Pentru că toţi trebuie să murim şi apoi vine judecata. Şi am să revin la acest punct, dar după pauză pentru că este crucial. Dar permiteţi-mi să vă las o întrebare. Sunt sigur că aţi mai făcut asta, şi eu am făcut-o aproape întraga viaţă, practic suntem studenţi, şi am argumentat ce ar fi trebuit să facă un Dumnezeu bun. Ce ar fi făcut un Dumnezeu atotputernic. Şi discutăm şi discutăm, dar aţi auzit vreodată vreo soluţie satisfăcătoare la acea argumentare? Aţi auzit? Nu. Eu nu am auzit.

    Eu am făcut-o, încă o fac, şi într-un fel nu te satisface deloc, nu-i aşa? Pentru că după ce argumentele se învârt în cerc şi o iau de la capăt, şi cuantificăm şi clasificăm, adăugăm, sustragem, înmulţim, şi după toate acestea suntem lăsaţi cu o lume care ne prezintă două catedrale. Şi cu o imagine mixtă. Rămânem cu frumuseţe şi distrugere. Rămânem cu splendoarea munţilor şi substanţele chimice. Rămânem cu camerele de tortură şi gloria galaxiei ADNromeda. Când se epuizează toate argumentele. Aşadar, ajungând nicăieri cu întrebarea aceasta circulară: Ce ar fi trebuit Dumnezeu să facă – şi toate întrebările de acest gen, nu aş ajunge nicăieri cu asta, aşa că m-am gândit la o altă întrebare. Şi este următoarea: Știind că avem de-a face cu o imagine mixtă, știind asta, există vreo dovadă oriunde în lume cum că există un Dumnezeu în mâinile Căruia putem să-I încredinţăm răspunsul? Aceasta este întrebarea. Pentru că imaginea va fi mixtă până când vei muri. Soţia mea spune deseori: „Am să plec în veşnicie cu multe întrebări.” Cu toţii o vom face, doar dacă nu suferim deja de moarte cerebrală.

    Aşadar, aceasta este întrebarea cheie. În mod garantat există un risc. A făcut Dumnezeu îndeajuns de multe provizii, în caz că lucrurile, aparent, iau o întorsătură greşită? Putem să ne întrebăm la nesfârşit dacă Dumnezeu ar fi putut să facă un foc care să nu fie periculos, oare putea să facă plăci tectonice care să nu producă dezastre? Şi, la final rămânem cu această imagine mixtă. Întrebarea mea este: Există vreo dovadă pe care putem să o comunicăm? Că există un Dumnezeu în care putem să ne încredem pentru răspunsul ultim, pentru aceste margini zimţate? Şi bineînţeles, lucrul central de aici este crucea pentru că ea ne spune că Dumnezeu a devenit oarecum parte a problemei, a suferinţei şi că El nu a rămas distant. Ea ne mai spune şi că moartea nu este sfârşitul.

    Anul trecut am stat în punctul zero din Manhattan, New York, şi am ascultat citirea listei cu nume pe care o aveau cu ocazia aniversării evenimentului din 11 septembrie. A fost foarte interesant, nu am auzit nicio expresie ateistă în întreaga perioadă de 3 ore. Nici măcar una. Şi lucrul interesant a fost că ascultăndu-l pe cel care citea numele celor dragi la televizor, a fost foarte mişcător să-i ascult adresându-se celor care au murit ca şi cum aceştia ar mai fi fost în viaţă. „Tati, eşti eroul meu, la mulţi ani!” A fost probabil cel mai mişcător mesaj din câte am auzit.

    Un creştin, şi au fost atâtea afirmaţii în acea zi despre credinţa creştină, a fost uluitor, nicio urmă de ateism, şi informații constante despre credinţa creştină. Un creştin nu este o persoană care a rezolvat problema suferinţei şi a durerii şi a răului. Ci este o persoană care a ajuns să se încreadă şi să iubească un Dumnezeu care a suferit. Şi aceia care se încred în Hristos primesc o făgăduinţă la care voi face referire pentru că are legătură cu întrebarea: Va fi o lume în care nu va mai exista suferinţă, în care nu va mai fi durere şi moarte. C.S. Lewis a scris cuvinte care sunt valabile astăzi ca în ziua când le-a scris: „O carte despre suferinţă care nu suflă o vorbă despre paradis lasă deoparte aproape o întreagă latură a problemei. Scriptura şi tradiţia pun de obicei în balanţă bucuriile din cer cu suferinţele de pe pământ, şi nicio rezolvare a problemei durerii care nu face aşa nu poate fi numită creştină. Ne simţim în zilele noastre foarte stingheri până şi să pomenim de paradis. Ne temem să nu fim batjocoriţi că suntem cu capul în nori. Dar paradisul fie există, fie nu. Dacă nu există, creştinismul este fals, căci această doctrină este prinsă în ţesătura sa. Dacă există, atunci adevărul acesta, ca şi oricare altul, trebuie privit în faţă.”

    Pionierul creştin, apostolul Pavel, a scris (Romani 8): „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Nu sunt cuvintele unui filozof fără practică, ci a unui om care a văzut şi a experimentat viaţa în cele mai dure chipuri, fiind bătut, întemniţat şi aşa mai departe.

    Acum că ne apropiem de încheierea acestei sesiuni, vreau să mai menţionez o problemă mare şi fatală pe care o regăsim în perspectiva ateistă asupra lumii şi anume negarea definitivă a dreptăţii. Acel citat pe care l-am luat de la Richard Dawkins, cum că nu există niciun bine şi niciun rău, dacă mai înaintam puţin, el spunea că nu există dreptate. De-a lungul anilor, milioane de oameni au suferit mari nedreptăţi şi după vieţi pline de nefericire au murit fără nicio alinare. Majoritatea oamenilor care trăiesc astăzi în lume se află într-o situaţie similară. Tot ce poate face ateismul este să scuture din cap şi să spună: „Ghinion.” Adevărul este nu ai avut niciodată o speranţă reală că ţi se va face dreptate şi acum, bineînţeles, nu vei avea parte de ea pentru că nu există Dumnezeu şi moartea încheie totul. Şi asta înseamnă bineînţeles că teroriştii scapă în cele din urmă. Un Hitler poate să se împuşte singur după ce a terminat treaba şi cu asta basta.

    Acesta este un afront adus simţului moral, doamnelor şi domnilor. Şi Biblia afirmă exact opusul, afirmă că Dumnezeu este autoritatea din spatele legii morale şi că El va fi Răzbunătorul în persoana Judecatorului care va veni. Va avea loc o judecată finală unde se va face o dreptate desăvârşită. Pentru că Dumnezeu va demonstra că simţul tău moral şi de dreptate nu este o amăgire şi nici o iluzie. Mulţi oameni resping ideea unei judecăţi, nu le place un astfel de Dumnezeu, dar apoi protestează împotriva răului moral. Ei cred în forţele de poliţie. Este un lucru foarte ciudat în care să crezi dacă nu crezi într-o dreptate finală. Şi trebuie să recunoaştem că judecata promisă în Vechiul Testament este ceva glorios. Un Dumnezeu care nu ar judeca nu ar fi un Dumnezeu al dragostei. Şi noi trebuie să înţelegem asta. Este atât de important.

    În Vechiul Testament, în poezie, oamenii spun: „Să se bucure dealurile şi să cânte, munţii să bată din palme pentru că Dumnezeu vine să judece lumea.” Era un concept glorios. Când suntem mânioşi arătăm groaznic, cei mai mulţi dintre noi. Când Dumnezeu este mânios, dreptatea Lui este magnifică. Aţi observat vreodată că îngerii din Apocalipsa care aduc mânia lui Dumnezeu sunt îmbrăcaţi cu măreţie? Nu sunt în negru, macabru şi îngrozitor. Pentru că dreptatea adevărată este ceva măreţ. Şi noi trebuie să ne proclamăm credinţa în ea. Este incredibil de important şi asta schimbă totul. Nu este vorba doar despre cruce, ci şi de înviere. Isus, Omul, un Om perfect şi, totuşi, Dumnezeu, El va fi Judecătorul. Şi se va asigura că dreptatea va fi împlinită. Toată cartea Apocalipsei este despre acest subiect. Şi să ştiţi că uneori, când sunt împins spre această întrebare, spun: Bănuiesc că dacă L-ai vedea Dumnezeu care iubeşte oamenii mai mult decât mine, dacă ai vedea ce a făcut cu nevinovatul care a suferit, nu ai mai avea nicio întrebare.

 

 



Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1961
  • Export PDF: 1
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni