Axiome şi inferenţe - Ce gândeşte un matematician despre credinţă
Autor: John Lennox  |  Album: Diverse  |  Tematica: Adevăr
Resursa adaugata de Mada_O in 10/07/2017
    12345678910 0/10 X
Toate drepturile rezervate John Lennox si reprodus cu permisiunea autorului. Pentru mai multe resurse ca aceasta (in engleza) vizitati www.johnlennox.org
Copyright of John Lennox and reproduced by his permission. For more resources like this (in English), see www.johnlennox.org
Referințe

    Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru această primire călduroasă. Pot să văd lămurit că nu sunt ca acel episcop care a venit la o biserică de la ţară din Anglia şi, în timp ce urca pe podium a văzut că erau doar trei oameni în vârstă în sală; s-a întors către pastor şi l-a întrebat în şoaptă: „Le-ai spus că voi fi aici astăzi?” Atunci pastorul a spus: „Nu, dar se pare că tot s-a dus vestea!” Este o onoare deosebită să fiu invitat să vorbesc la o universitate a cărei motto este: „Die luft der freiheit weht” (Vântul libertăţii bate).

    Una din bucuriile din viaţa mea este că mi s-a permis să am libertatea intelectuală de a gândi. M-a fascinat încă din copilărie analiza logică. Şi ca şi băiat m-am intersectat cu geometria lui Euclid. Minunate materii, din care fac parte teoremele magice ale lui Pitagora ce pot fi deduse prin trucuri logice pornind de la câteva postulate şi axiome. Şi unul dintre lucrurile pe care le întreabă oamenii este: „A fost nevoie de toate axiomele ca să fie construit sistemul?” Imediat după aceea, am auzit un adevăr fascinant şi anume că, de-a lungul mai multor secole oamenii au încercat să deducă axioma paralelelor, al cincilea postulat al lui Euclid, din celelalte, dar nu au putut s-o facă. Şi a durat secole întregi până când Bolyai şi Lobacevski au arătat că poţi construi geometrii non-euclidiene care nu satisfăceau axioma paralelelor. Geometria lui Euclid s-a dovedit a fi foarte folositoare pentru efectuarea calculelor în ce priveşte terenurile şi clădirile, dar cum rămâne cu aceste geometrii noi? S-a dovedit că ele erau exact ceea ce era nevoie pentru a studia timpul în spaţiu şi au fost cruciale pentru teoria extraordinară a relativităţii a lui Eistein. Erau lucruri grele pentru un şcolar cum eram eu. Dar am ajuns să mă îndrăgostesc de sistemele axiomatice şi sper că şi voi aţi făcut la fel.

    Întradevăr, mi-am petrecut viaţa încercând să prelucrez câteva din inferenţele care pot fi deduse în mod logic din cele patru axiome ce caracterizează obiectele matematice abstracte numite grupuri, să găsesc aplicaţii în studiul simetriei, acolo unde apare ea, în cristalografie, în fizica particulelor elementare, teoria relativităţii, etc. Şi nu ai crede că patru axiome ar putea să ducă undeva, dar au condus la unele dintre cele mai complexe rezultate din matematică. Întradevăr, cel mai lung rezultat, clasificarea grupurilor simple finite din tema mea, iniţial a luat zece mii de pagini de jurnal pentru a fi dovedit şi rămâne ca una din cele mai mari reușite ale istoriei intelectuale. Și tot nu am dovedit-o, doamnelor şi domnilor.

    Dar foarte curând am început să am întrebări despre ştiinţa însăşi. Are axiome într-un sens poate mai puţin formal? Implică ea credinţe, postulate fundamentale la baza ei? Ştiinţa pare a fi interesată în aflarea adevărului despre univers şi, de aici, încercarea de a găsi sisteme matematice axiomatice care să ne ajute să înţelegem lumea reală mai bine. Apoi am descoperit că erau diferite axiome despre adevăr. Am aflat, spre surprinderea mea, că erau oameni care cred că nu există adevăruri absolute şi care, apoi, se aşteptau ca eu să cred că există adevăruri absolute. O axiomă ce se contrazicea pe ea înseşi? Nu eram convins că ceva durabil putea fi construit pe această bază şi nici acum nu sunt convins. Mulţi dintre aceşti oameni nu erau oameni de ştiinţă, cel puţin dacă erau, au lăsat post-modernismul înafara laboratorului. Dar, la extrema opusă, am găsit că sunt oameni de ştiinţă care nu doar că au crezut că adevărul există, dar şi că se apropiau tot mai mult de adevăr, aşa că au luptat, deşi nu au afirmat niciodată că au ajuns la cunoasterea adevărului în totalitate. De asemenea, au crezut că ştiinţa este singurul mod de aflare a adevărului. Burton Rusell a exprimat perspectiva lor atât de bine: „Ceea ce ştiinţa nu poate explica, omenirea nu poate cunoaşte.,” Sună foarte impresionant. Şi îl admir pe Rusell pentru filozofia şi logica lui, dar a uitat-o când a scris asta, nu? Gândiţi-vă la această afirmaţie: „Ceea ce ştiinţa nu poate explica, omul nu poate cunoaşte.” Este o afirmaţie ştiinţifică? Nu, nu este, deci nu o poţi cunoaşte. Este ora prea târzie pentru analiză logică doamnelor şi domnilor? 

    Ştiinţa bolnavă, deşi se contrazice din punct de vedere logic, ea pare obişnuită în zilele noastre. Mi s-a părut foarte curios că aşa de mulţi oameni de ştiinţă contemporani, inclusiv Richard Dawkins, sunt gata să creadă într-o noțiune care se contrazice pe ea însăşi. Mult mai înţelept a fost domnul Peter Medawar, laureat al premiului Nobel, care a spus: „Nu îi facem nici un serviciu ştiinţei când afirmăm că ştiinţa este în stare să răspundă la orice întrebare.” El spune că este atât de uşor să ne dăm seama că ştiinţa este limitată. Nici măcar nu poate începe să răspundă, de exemplu, întrebărilor unui copil de tipul: „De unde vin? Încotro mă îndrept? Care este scopul vieţii?” Şi, în mod interesant, el a mai spus: „Trebuie să ne îndreptăm către religie şi către literatura imaginativă pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări.” Ştiinţa este măreaţă şi eu m-am dedicat ei; am petrecut toată viaţa mea studiind matematica, dar mi se pare mie de o importanţă majoră să înţelegem încă de la începutul acestui seminar că ştiinţa este limitată şi tinde să se ocupe mai mult de întrebările de tipul „Cum funcţionează?” şi „De ce funcţionează aşa?”, decât de întrebările de genul „De ce?” sau „Care este scopul?”. Iar, în al doilea rând, ştiinţa nu este coextensivă cu raţionamentul. Altfel, ar trebui daţi afară jumătate dintre profesorii de la Universitatea Stanford... Este un gând interesant, nu-i aşa? S-ar putea, câţiva dintre voi să nu fiţi de acord aşa de repede cu acestă afirmaţie.

    Dar cum rămâne cu realitatea pe care o studiază ştiinţa? Sunt axiome despre ştiinţă? În aceeaşi ordine de idei, este ceea ce se numeşte o realitate finală, decisivă? Apoi am descoperit, deşi sunt foarte multe perspective asupra lumii, că sunt două perspective majore asupra lumii, care vin către noi încă din lumea grecilor antici, luptându-se una cu alta de-a lungul istoriei. Ambele tratează această întrebare fundamentală: „Care este realitatea finală?” Pe de o parte erau adepţii teoriei atomiste, Democrit şi Leucip, pentru care energia, aşa cum am spune noi astăzi, era realitatea finală. Nu exista conceptul de transcendenţă, aşadar, prin definiţie, toate lucrurile trebuie să fie explicabile, de jos în sus, pentru că nu este nici o cauză mai mare ca să poată fi explicate de sus în jos. Apoi, erau alţii, ca Socrate, Platon, Aristotel şi aproape toţi gânditorii antichităţii clasice, care credeau că acest univers nu este singura realitate, care credeau în conceptul de transcendenţă, care credeau în existenţa unor dumnezei sau a lui Dumnezeu. 

    Şi am descoperit, pe măsură ce am trecut prin viaţă, că aceste două perspective sunt prezente şi în studiile academice din zilele noastre, foarte bine reprezentate în Universitatea Oxford, unde lucrez şi eu. Apoi, mi-a venit un alt gând. Ar putea aceste două perspective asupra realităţii finale să se intersecteze cu concepţia oamenilor asupra ştiinţei? Cum rămâne cu concepţia mea personală asupra lumii? Pentru că apoi am descoperit că nu eram o minte care să nu fie influenţată de propriile emoţii, complet obiectivă, nimeni nu este aşa. Deci, în timp ce suntem aici în acestă seară, doamnelor şi domnilor, fiecare dintre noi aducem cu sine perspectiva sa personală asupra lumii, propriile răspunsuri la marile întrebări, care s-ar putea să fie bine formate sau abia să înceapă să se formeze. Unul dintre lucrurile bune într-o universitate este să ai libertatea să te gândeşti la aceste răspunsuri şi să-ţi formezi propria perspectivă asupra vieţii.

    Acum, însă, recunosc în faţa dumneavoastră că am prejudecăţi. Asta înseamnă că am o perspectivă proprie asupra lumii şi vreau să vă împărtăşesc puţin din autobiografia mea ca să înţelegeţi de unde vin şi de ce aceste lucruri prezintă interes pentru mine. Vin din Irlanda de Nord, o ţară sectară, care nu are cea mai bună reputaţie în ceea ce-i priveşte pe creştini ca şi făcători de pace. Părinţii mei au fost oameni remarcabili. Erau creştini fără a fi sectari şi i-a costat scump să menţină acestă stare de fapt, angajând în mod egal oamenii din comunitatea religioasă. În al doilea rând, au fost chiar mai remarcabili de atât. Mi-au permis să gândesc. Acesta era un lux de care nu aveau parte prea mulţi dintre contemporanii mei. Mi-au dat spaţiu, mi-au iubit suficient încât să-mi dea voie să gândesc, aşa că de la o vârstă foarte fragedă am fost încurajat de către părinţii mei să citesc tot felul de lucruri. De la C.S. Lewis la declaraţii comuniste. Și aceasta a ajutat la dezvoltarea mea intelectuală. Deci, prima perspectivă asupra lumii pe care eu am întâlnit-o a fost o perspectivă creştină. 

    Apoi am venit la Cambridge, în secolul trecut şi aceasta a fost o experienţă foarte interesantă pentru că, în prima mea săptămână ca şi student, am început să vorbesc – aşa cum fac majoritatea irlandezilor – cu colegii mei şi unul dintre ei m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu. Apoi mi-a zis: „O, îmi pare rău că ţi-am pus acestă întrebare, am uitat că eşti irlandez. Voi, irlandezii, toţi credeţi în Dumnezeu şi vă luptaţi între voi pe tema asta.” Mai auzisem asta şi înainte. Dar acum era şi mai serios. Iată-mă ajuns într-unul dintre centrele intelectuale ale lumii. Ar putea fi faptul că părinţii mei au fost creştini, bunicii mei şi părinţii lor au fost creştini, sigur că acum eram şi eu creştin. Este genetica irlandeză. Este ADN-ul spiritual irlandez. Aşa că m-am confruntat cu o axiomă pe care unii oameni o folosesc prea uşor şi se numeşte eroare genetică.

    Dar haideţi să actualizez puţin şi veţi înţelege imediat la ce mă refer. Aţi auzit vreodată o persoană spunând alteia: „Spui asta pentru că eşti femeie!” Aţi auzit vreodată asta? Nu la Stanford, nu? Sau: „Crezi asta pentru că eşti bărbat!” Şi această explicare a cauzei, este un motiv pentru a nu lua în serios ceea ce spune persoana, aţi observat asta? Dacă ai de gând să aduci în discuţie o cauză genetică, acest lucru înlătură însemnătatea din afirmaţia persoanei. Aşa că am avut de-a face cu asta: ceea ce credeam eu era mitologie, pur şi simplu pentru că eram irlandez, ceilalţi puteau să vină cu o cauză pentru care eu credeam ceea ce credeam, aşadar, nu era adevărat. Un pic de logică foarte interesantă, nu-i aşa? Dar, nu ţine prea mult dacă o analizezi cu atenţie. Eu am luat acest lucru foarte în serios, căci n-am întâlnit mulţi oameni care să împărtăşească perspectiva mea asupra lumii, aşa că m-am hotărât să schimb acest lucru în prima mea săptămână la Cambridge. Şi, trebuie să recunosc naivitatea mea, doamnelor şi domnilor, îmi imaginam că probabil, toţi cei care aveau barbă erau atei. De atunci, desigur că mi-am dat seama că acest lucru este neadevărat. Sunt oameni minunaţi care poartă barbă şi chiar eu însumi am avut o vreme, până când soţia mea m-a scăpat de ea. Şi m-am uitat în jurul meu, era un om care avea barbă, dar nu era ateu, era un agnostic. Nu fusese niciodată la biserică, părinţii lui nu fuseseră niciodată la biserică, aşa că am început o discuţie cu el. Şi acest lucru a imprimat o anumită direcție pentru viaţa mea. 

    Este interesant să te împrieteneşti cu oameni care nu proveneau din acelaşi mediu ca al meu, care nu împărtăşeau axiomele mele despre viaţă, care aveau alte axiome, adică care aveau alte postulate fundamentale după care se ghidau în viaţă, iar eu eram interesat să aflu adevărul. Nu mă interesa dacă creştinismul te ajută cu ceva sau nu, sau dacă ateismul te ajută cu ceva sau nu, ci mă interesa dacă creştinismul coresponda cu realitatea, în acelaşi fel în care geometria non-euclidiană corespundea cu timpul spaţiului. Aşadar căutarea mea şi dialogul meu începuse. Şi acest lucru a condus participarea mea, în ultimii ani, la dezbateri cu Christopher Hitchens şi Richard Dawkins, printre alţii, precum şi Michael Shermer, Victor Stenger, etc.

    Aşa că, ce voi face în seara aceasta este să amestec trecutul cu prezentul ca să vă explic cum s-a dezvoltat gândirea mea de-a lungul anilor. Vizita mea în Germania cu Fundaţia Alexander von Humboldt mi-a deschis apetitul pentru limbi străine sau mi-a dezvoltat interesul şi am devenit fluent în germană şi matematica, desigur, este o limbă. Limba este o complexitate de idei şi simboluri transpuse într-o formă concisă. Şi am fost fascinat de limbi, de la limbi simbolice, până la limbile naturale ale oamenilor. Acest lucru explică puţin interesele mele. De asemenea, acest lucru m-a condus în Germania de Est, pe timpul comuniştilor şi mi-a dat ocazia să văd clar ce rezultate a produs axioma ateismului printre oameni din punct de vedere intelectual și cum, în mod direct, a produs o presiune în societate. Acest lucru a condus la ucidere intelectuală. Am văzut că vântul libertăţii nu bătea acolo. Am întâlnit copii îndureraţi la 13 ani cărora li se refuzase o educaţie mai înaltă. De ce? La şcoală! Pentru că nu depuneau în mod public jurământul de aderare la statul ateu. E o crimă, nu-i aşa? Şi, după ce ai văzut câteva lucruri de genul ăsta, începi să fii îngrijorat de unele tendinţe din lumea noastră contemporană. 

    Dar apoi a sosit anul 1989 în care a căzut zidul şi eu am ajutat la dărâmarea lui. Cu blândeţe, desigur, dar am făcut-o. Acest lucru a deschis o nouă eră. Fusesem ani la rândul traducător al matematicii ruseşti, dar nu mi-am imaginat vreodată că trebuie să vorbesc acesată limbă, aşa că a trebuit s-o învăţ foarte repede, aşa că am ajuns în Siberia cu bilet dus-întors. Am început să ţin cursuri de matematică la academia de ştiinţe. Şi, spre surprinderea mea totală, s-a întâmplat următorul lucru. Aş vrea să vă imaginaţi că acest lucru se întâmplă într-un institut de renume din Stanford. Ţineam un curs de algebră, minunat curs! Şi am răspuns politicos la întrebările care au apărut în ultimele trei minute. Apoi câţiva studenţi vin şi spun:
    - Domnule profesor Lennox, mai avem câteva întrebări pe care am dori să vi le punem
    - Ce întrebări?
    - Am auzit că dumneavoastră credeţi în Dumnezeu. De ce?

    Vă puteţi imagina acest lucru întâmplându-se aici? S-a întâmplat peste tot la academia de ştiinţe! Şi apoi, oră după oră, eram pus sub presiune de aceşti oameni. „Cum este posibil ca o persoană inteligentă ca dumneavoastră – erau drăguţi – să creadă în Dumnezeu?” Era fascinant! Şi mi-aş dori să am timp să vă povestesc cum imediat intram în dezbateri şi am descoperit bărbaţi care fuseseră închişi timp de şapte ani de zile, pur şi simplu, pentru că împrumutaseră unui prieten o copie de mână a uneia din cărţile lui Aleksandr Solzhenitsyn. Îmi amintesc de un bărbat care nu părea amărât din cauza asta deloc şi l-am întrebat:
    - Nu te deranjează acest lucru?
    - Ascultați, dumneavoastră nu înţelegeţi. În acele timpuri Gulai era cea mai bună universitate pe care o avea Rusia, pentru că toate creierele erau acolo. Dar, a mai spus el, nu mergeţi acolo acum. Toţi sunt criminali acum.
    De ce erau ei interesaţi de Dumnezeu? Nu o să uit niciodată un academician strălucit care mi-a spus: „Îţi spun eu de ce. Noi am crezut că putem scăpa de Dumnezeu şi păstra valoarea omului, dar am descoperit că nu putem. Am crezut că putem crea un om nou, dar am învăţat destul de târziu că Dostoievski avea dreptate când a spus: ‚Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis’.” A fost un profet.

    Este interesant, nu-i aşa? Este vorba despre un om de ştiinţă, un om cu o educaţie înaltă, care a realizat că tot ceea ce încercase ţara lui să construiască se destrămase datorită unei idei care a fost impusă cu forţa ca şi normă a comunităţii. Nu cred că aş mai vrea să văd acest lucru din nou, doamnelor şi domnilor. Dar voi? Dostoievski desigur nu a vrut să spună că ateii nu ştiu cum să se poarte cum trebuie, desigur că ştiu, câteodată prietenii mei atei mă fac de ruşine când este vorba de grija faţă de alţii. Ceea ce avrut să spună este că nu este nici o limită raţională în ce priveşte moralitatea dacă nu există Dumnezeu. Aceasta ar fi o întrebare importantă pentru o altă seară. Ei aveau o axiomă şi acesta era că Dumnezeu nu exista. Şi eu spuneam:
    - De unde ştiţi că Dumnezeu nu există?
    - La ce vă referiţi, spuneau ei, când puneţi întrebarea acesta?
    Nu înţelegeam exact.
    - Păi e o întrebare logică.
    - Nu, nu este, pentru că Dumnezeu nu există.
    - Staţi puţin, acesta este o presupunere. Care este dovada că acestă presupunere este adevărată.
    - Dovadă? au spus ei. Ce are de-a face dovada cu acest lucru?
    Apoi dându-şi seama, m-au întrebat de-a dreptul stupefiaţi:
    - Sigur dumneavoastră nu credeţi că există dovezi că Dumnezeu există?
    - Ba sigur că da, am spus eu, altfel aş fi nebun să cred în El.
    - Dar, stai puţin! Deci ai credinţă în Dumnezeu, corect?
    - Da, aşa este!
    - Dar, credinţa nu înseamnă să crezi ceea ce nu este adevărat?

    Mă bucur că voi râdeţi. Mulţi profesori de la Oxford însă gândesc exact la fel. Şi anume că, credinţa este un concept religios care înseamnă să crezi în ceva pentru care nu există dovezi. Şi inferenţa aici este că nu este nevoie să discutăm despre credinţă. Iar în Rusia în acele timpuri, era aşa o noutate chiar şi faptul că porneai de la presupunerea că ar exista dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi că, credinţa ar putea fi bazată pe dovezi. Chiar şi în societatea noastră de astăzi este o mare confuzie cu privire la natura credinţei. Dawkins, spre exemplu, consideră că, credinţa este unul dintre cele mai rele lucruri din lume, comparabil cu virusul variolei, dar care e mai greu de eradicat. Şi ascultaţi definiţia lui: „Credinţa, reprezentând a crede în ceva fără a avea dovezi, este principiul viciu al oricărei religii. A crede din punct de vedere ştiinţific (observaţi că schimbă cuvântul „credinţă” cu „a crede”, deşi ele însemnă acelaşi lucru), este bazat pe dovezi care se pot demonstra, pe când credinţa religioasă, nu doar că nu are dovezi care să o susţină, ci ea se laudă cu însăşi independenţa ei faţă de dovezi.” Aşadar, ateii contemporani, la fel ca şi prietenii mei din Rusia, gândesc despre credinţă că aceasta reprezintă un concept religios care înseamnă să crezi fără a avea dovezi. Deci a crede bazat pe dovezi ştiinţifice nu este totuna cu a avea credinţă, apropo este un oximoron.

    Dar credinţa fără dovezi este ceea ce mulţi dintre noi ar numi credinţă oarbă, acea credinţă care face ca avioanele să ajungă în marile clădiri ale lumii, deci poate fi foarte periculoasă, aşa cum au demostrat fanaticii extremişti cu o regularitate bolnăvicioasă. Totuşi, nu avem nevoie decât de un dicţionar pentru a înţelege că, credinţa nu este neapărat oarbă. Dicţionarul The Oxford English Dictionary – este un loc potrivit de unde să începi desigur – ne spune că, cuvântul „credinţă” din engleză provine din cuvântul latin „fidei” din care derivă şi cuvântul „fidelitate”, deci sensul de bază este citez: „încredere, a se baza pe”. Cuvântul latin „fidei” este ca şi termenul grecesc corespondent care apare în Noul Testament cu următoarele sensuri principale: „convingere, încredere, ceea ce produce credinţă, dovadă, mărturie, făgăduinţă, angajament, încredere în aspectul obiectiv etc.” Deci principala definiţie a credinţei din dicţionar este: convingere, încredere, siguranţă etc. Este, aşadar, evident că validitatea credinţei sau convingerii depinde de dovada pe care se bazează această convingere. Şi pentru cei mai mulţi dintre noi din această sală, aceasta este perspectiva de bun simţ.

    Ca să credem în ceva, în mod instinctiv noi dorim să ştim care este dovada care susţine acel lucru şi, în special, dacă suntem directori de bancă şi oamenii vin la noi ca să facă un credit. Un bancher nu va avea încredere în oferirea unui credit substanţial unui posibil client, decât dacă a văzut suficiente dovezi pe care să se bazeze acestă încredere. Desigur, doamnelor şi domnilor, dacă noi avem încredere în bancheri este cu totul altceva. Dar tot ceea ce s-a întâmplat în lumea financiară ilustrează foarte bine faptul că credinţa fără o dovadă paralizează sistemul. Şi unul dintre lucrurile la care se lucrează este recuperarea încrederii în aşa fel încât sistemul financiar să funcţioneze din nou şi pentru acestă recuperare ai nevoie de dovezi. Am încercat să prezint acest lucru şi în prima mea dezbatere cu Richard Dawkins când el a spus că, credinţa este oarbă şi l-am întrebat dacă are dovezi pentru a avea încredere în soţia lui. A spus: „Desigur, un soţ observă acele lucruri mici, priviri, ştiţi la ce mă refer.” Deci sunt multe dovezi, aşa că i-am spus: „Deci crezi în credinţa bazată pe dovezi atunci?” „O, dar asta nu este credinţă”, a spus el, dar era deja prea târziu. Este uluitor, doamnelor şi domnilor, cum intelectuali care pretind că au integritate intelectuală neagă ceea ce este evident dintr-o simplă citire din Dicţionarul Oxford de Limba Engleză.

    Dar următoarea întrebare logică este: dar cu credinţa creştină cum este? Este o credinţă oarbă sau bazată pe dovezi? Desigur, acum nu pot să vorbesc pentru alte religii, ele trebuie să vorbească pentru ele şi este drept să fie aşa. Eu sunt creştin şi întrebarea mea este: este credinţa mea bazată pe dovezi? Ce afirmă ea însăşi? Să ne uităm la un prim exemplu. Autorul uneia dintre Evanghelii, apostolul Ioan, scrie următorul lucru: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” În Ioan 20:30-31, Ioan spune: „Acestea sunt dovezile. Am selectat aceste dovezi. Isus a făcut asta şi asta şi acestea sunt dovezi pentru ca voi să credeţi.” Cu alte cuvinte, credinţa nu este un salt în necunoscut, ci este exact opusul, este un angajament bazat pe dovezi. Ateii din Rusia şi din alte părţi spun adesea că credinţa creştină este o amăgire, o credinţă falsă, încăpăţânată, ţinută în ciuda dovezilor contradictorii solide.

    Citez definiţia lui Dawkins din cartea sa „Dumnezeu: o amăgire”. Totuşi, aş vrea să vă sugerez în această seară că situaţia nu este aşa, ci însuşi conceptul ateilor despre credinţă ca fiind oarbă prin definiţie este o amăgire conform propriei lor definiţii a unei amăgiri: este o credinţă falsă, încăpăţânată, ţinută în ciuda dovezilor contradictorii solide. Este iraţional să spui despre orice credinţă că este o credinţă oarbă şi să o ridiculizezi. Acest lucru conferă un mod foarte anti-intelectual şi comod de a evita discuţiile inteligente şi sunt tentat să-l descriu ca fiind leneş din punct de vedere intelectual. Dar mai este şi o altă faţetă: eşecul de a înţelege credinţa conduce la o greşeală extrem de gravă, adică să gândeşti că nici ateismul, nici ştiinţa nu presupun a avea o credinţă. Şi dubla ironie este că ateismul este o credinţă şi ştiinţa însăşi nu poate funcţiona fără credinţă, după cum am atins mai devreme acest subiect când am vorbit despre axiome. Când Richard Dawakins mi-a spus într-o dezbatere că ateismul nu este o credinţă, i-am spus: „De ce, nu o crezi?” Este simplu, nu-i aşa? Ei cred ceea ce afirmă, deci este o credinţă.

    Dar, chiar şi mai important, precum şi toţi oamenii de ştiinţă, el şi eu, nu am putea practica ştiinţa fără a crede sau fără a avea credinţă în inteligibilitatea raţională a Universului. Acest postulat fundamental al ştiinţei m-a fascinat dintotdeauna, aşa cum l-a fascinat şi pe Einstein sau Wigner pentru că scopul ştiinţei, cel puţin în opinia majorităţii, nu este de a impune asupra materiei şi felului în care funcţionează Universul, simţul ordinii noastre omeneşti, ci să dezvăluie şi să descopere ordinea şi inteligibilitatea Universului însuşi. Şi, desigur, acest lucru înseamnă că oamenii de ştiinţă au trebuit întotdeauna să presupună că Universul are o anumită ordine şi inteligibilitate, înainte de a începe investigaţiile lor. Dacă nu ar fi crezut că există această ordine, nu ar mai fi fost nici o motivaţie pentru a face cercetări.

    Ascultaţi ce spune fizicianul Paul Davis de la Universitatea din Arizona, un distins om de ştiinţă, lider al proiectului de cercetare Seti şi un scriitor remarcabil. El spune: „Atitudinea ştiinţifică potrivită este, în esenţa ei, una teologică.” Poftim? Atitudinea ştiinţifică potrivită este, în esenţa ei, una teologică. Ştiinţa poate înainta doar dacă omul de ştiinţă adoptă o concepţie asupra vieţii ce e, în esenţa ei, una teologică. Chiar şi cei mai atei oameni de ştiinţă, scrie el, acceptă, ca şi un act de credinţă, existenţa unei ordini şi naturi care funcţionează după anumite legi şi care sunt, cel puţin în parte, inteligibile pentru noi. Einstein, de asemenea, a scris: „Ştiinţa poate fi creată doar de cei ce sunt pe deplin uniţi cu aspiraţia de a afla adevărul şi de a înţelege lucrurile. Însă sursa unui asemenea simţământ îşi are izvorul în religie. A acestora este şi credinţa, observaţi, în posibiltatea ca legile valabile pentru existenţa lumii sunt raţionale şi inteligibile pentru raţiune. Nu-mi pot imagina un om de ştiinţă care să nu aibă această credinţă profundă. Situaţia aceasta poate fi exprimată printr-o imagine. Ştiinţa fără religie şchioapătă, iar religia fără ştiinţă este oarbă.” Şi totuşi, mă uimeşte cât de puternic este un lucru, şi anume că dovezile cumva mută credinţa în loc să o justifice.

    Un exemplu minunat a fost dat de Christopher Hitchens: „Dacă cineva trebuie să aibă credinţă pentru a crede în ceva, atunci probabilitatea că acel ceva are însemnătate şi valoare, este diminuată considerabil.” Poftim? Părăseşte ştiinţa, atunci. Părăseşte-l, de asemenea, şi pe Christopher Hitchens, după cum i-am arătat într-o dezbatere. Până la urmă, presupunând că, Christopher Hitchens are suficientă credinţă pentru a crede în existenţa lui însuşi, acea credinţă mi-ar spune mie că probabilitatea că el există este diminuată considerabil. De fapt, nu sunt impresionat cu acest tip de logică, doamnelor şi domnilor. Mai mult, prin ceea ce spune el despre credinţă, se contrazice pe sine însuşi pentru că se aşteaptă ca noi să credem: ceea ce spune el despre credinţă este o afirmaţie a credinţei lui. Şi acesta este un lucru pe care l-am observat de când eram un copil şi l-am observat de-a lungul timpului: afirmaţiile contradictorii din punct de vedere logic; noi excludem, în mod inconştient, persoana care face afirmaţia. De exemplu, ce am spus mai înainte: dacă vin la tine şi-ţi spun că nu există adevăr absolut, dar eu aştept ca tu să crezi că acest lucru este adevărat. Mă exclud pe mine însumi de consecinţele afirmaţiilor mele generalizate. E ceva foarte ciudat în legătură cu acest lucru, mai ales dacă vorbim despre oameni de ştiinţă. Profesorul meu de fizică cuantică de la Cambridge, domnul John Polkinhorne, a spus: „Fizica nu poate să explice credinţa sa.” Observaţi, vă rog, ce termen foloseşte. Și nici „înţelegerea matematică a universului pentru simplul motiv că nu poţi face fizică fără a crede în acea inteligibilitate.”

    Dar acum să trecem la următorul nivel. Dacă eu, ca şi om de ştiinţă, cred că universul se poate înţelege în mod raţional, care este garanţia că acest lucru este adevărat? Aceasta este o întrebare pe care filozofii o pun din ce în ce mai mult; pentru că ne dăm seama, sper că ne dăm seama, că nu raţiunea omenească a creat universul (doar dacă suntem extrem de idealişti) şi nici nu am creat abilitatea noastră de a raţiona. Ne putem dezvolta abilităţile noastre raţionale, dar nu noi le-am creat iniţial. Deci cum se face că toate acele ecuaţii din capul unui matematician, cum se poate ca ele să corespundă unei realităţi din afară? De acest lucru s-au minunat unii dintre cei mai mari fizicieni şi cosmologi ai lumii. Eugene Wigner, fizician laureat al premiului Nobel, a spus: „Eficienţa matematicii este dincolo de puterea noastră de a înţelege, este de neînţeles.” Şi aşa este, dintr-un anumit punct de vedere. Şi acest punct de vedere este următorul şi este ironic într-un fel. Care este originea abilităţii umane de a raţiona? Păi, după cum înţeleg de la Richard Dawkins şi de la alţii, abilitatea umană de a raţiona este produsul final al unui proces nedirijat, lipsit de raţiune. Atunci de ce să cred ce spune raţiunea? Un proces care, spun ei, este direcţionat nu spre adevăr, ci spre supravieţuire.

    După cum a spus, cu mulţi ani în urmă, chimistul J.B.S. Haldane: „Dacă gândurile din mintea mea sunt, pur şi simplu, mişcarea atomilor din creierul meu, un mecanism care este realizat printr-un proces iraţional, nedirijat, de ce aş crede orice mi-ar spune, incluzând chiar şi faptul că este făcut din atomi?” Şi ce dovezi sunt că filozofia ateismului este adevărată? Vreau să vă spun că problema majoră pe care o am în legătură cu ateismul nu are legătură cu creştinismul sau cu credinţa mea în Dumnezeu. Are de-a face cu postulatul ce cuprinde perspectiva generală asupra lumii care subminează raţiunea că eu trebuie să fac ştiinţă. Este o concluzie foarte interesantă, nu-i aşa? Aceasta este critica mea principală a noului ateism. După cum am spus, nu are nimic de-a face cu credinţa mea în Dumnezeu. Şi după cum a arătat şi distinsul filozof nord-american, Alvin Plantinga, când a spus: „Dacă Dawkins are dreptate când spune că noi suntem produsul final al unui proces nedirijat, lipsit de raţiune, atunci el ne dă motive solide să ne îndoim de fiabilitatea abilităţilor cognitive umane, aşadar, putem să ne îndoim de validitatea afirmaţiilor pe care le susţin, incluzându-le şi pe ale lui Dawkins însuşi.” Acesta se numeşte reducţionism ateist, care merge prea departe şi subminează raţionalitatea de care are nevoie ştiinţa.

    Aici sugerez că, prin contrast, teismul biblic, este complet coerent în explicaţiile lui despre univers care sunt matematic inteligibile, pentru că spune că Dumnezeu este responsabil, ca şi Creator, de crearea universului cât şi a minţii omeneşti, de unde şi faptul că mintea omenească este capabilă, în parte, să înţeleagă acest lucru. Dar mai este încă ceva. Pentru că acest lucru se potriveşte cu istoria ştiinţei moderne însăşi. Istoricii ştiinţei s-au întrebat de multe ori de ce ştiinţa modernă a explodat în secolele al şaisprezecilea şi al şaptesprezecilea în Europa de Vest. Şi motivul principal este, deşi sunt multe păreri diferite, dar răspunsul principal este foarte bine rezumat în cuvintele lui C.S. Lewis: „Omul a devenit om de ştiinţă deoarece s-a aşteptat să fie o lege a naturii şi s-a aşteptat la acest lucru pentru că a crezut într-un Dătător al legii.”

    Îmi amintesc foarte bine de un grup la fel ca cel de aici, cam la fel de mare, la Academia de ştiinţe din Siberia 1989, rândul din faţă, KGB-ul. Şi am început să vorbesc, invitat fiind să ţin o prelegere pe tema „De ce crede în Dumnezeu un matematician” – nu se mai întâmplase acest lucru acolo de 75 de ani – exact ca şi tema noastră de astăzi, cu permisiunea rectorului, locul era plin ochi. Ni se dăduseră douăzeci şi cinci de locuri, dar au venit douzeci la sută din toţi cei din universitate. A trebuit să ne mutăm în cea mai mare sală a universităţii. Înspăimântător! Am început să le spun despre istoria ştiinţei, despre Galileo, Kepler, Newton, Maxwell, Babeș, Bolyai că toţi aceşti oameni de ştiinţă au crezut în Dumnezeu. Și era o linişte de mormânt. Şi am observat, un pic speriat, cum unii dintre cei din primul rând, profesori cu renume, etc., arătau foarte mânioşi, aşa că m-am oprit. Fiind un irlandez timid, le-am spus că am observat că ceva era bai și i-am întrebat care e problema. Şi un om s-a ridicat în picioare şi m-a întrebat:
    - De ce nu ni s-a spus acest lucru niciodată până acum?
    - Ei bine, domnule, aceasta este cea mai uşoară întrebare care mi s-a pus până acum.
    Erau supăraţi.
    - La ce vă referiţi?, am întrebat eu.
    - Absolut niciodată, în toate studiile ştiinţifice pe care le-am făcut, nu ni s-a spus că aceşti oameni au fost teişti şi suntem revoltaţi.

    Interesant, nu-i aşa? Vântul libertăţii bate, nu-i aşa? Libertatea de a şti despre trecut. Doamnelor şi domnilor, este un mit, o altă axiomă, care circulă prin lume astăzi şi anume că credinţa în Dumnezeu şi ştiinţa sunt în opoziţie una cu cealaltă. Credinţa în Dumnezeu a fost motorul care a născut ştiinţa. Vedeţi, nu mi-e ruşine de acest lucru. Un an mai târziu am fost invitat de către Clubul Romei, probabil aţi auzit despre acest club al intelectualilor şi de către Academia de Știinţe, la o conferinţă extraordinară în Novosibirsk, era prima dată când călătoream cu un avion rusesc particular, dar asta este altă poveste. Şi a fost o prelegere, mai mulţi dintre noi susţineam prelegeri, iar unul dintre profesori s-a supărat pe mine, nu ştiu de ce, dar s-a supărat. Şi a început să spună despre mine: „Uitaţi cum stă treaba, acest om împrăştie idei care sunt foarte periculoase.” Nu credeam că arăt atât de periculos. Şi a mers la tablă şi a desenat un fulger pe tablă. Şi a început să spună: „Acest om spune că în spatele acestui fulger este Dumnezeu, dar noi ştim că fulgerul are de-a face cu electricitatea, norii şi alte procese naturale. Şi pe măsură ce ştiinţa avansează, Dumnezeul golurilor dispare. Aţi mai auzit acest argument până acum?” Se aprinsese foarte tare. Apoi, mi s-a dat dreptul la replică, ceea ce a fost destul de dificil şi i-am spus: „E foarte interesant şi se vede că sunteţi convins de acest lucru, dar permiteţi-mi să vă spun despre dumnezeul în care eu nu cred şi nici dumneavoastră nu credeţi. Un dumnezeu care ar dispărea când noi descoperim cum se formează fulgerul nu ar merita să ne încredem în el, nu-i aşa? Folosind aceeaşi analogie, presupun că atunci când aţi descoperi cum funcţionează computerul, nu aţi crede că a fost inventat de către o persoană, nu-i aşa?” A venit la mine şi mi-a spus: „Trebuie să stăm de vorbă.” „Da, aşa este.” Şi am discutat. Şi a reieşit că fusese „ars” de către o formă defectă de creştinism.

    Dar, doamnelor şi domnilor, acest lucru este o mare problemă în lumea intelectuală din zilele noastre. Stephen Hawkins ne prezintă în cartea sa recentă, o alegere pe care o avem de făcut: Dumnezeu sau legea gravităţii. Tocmai am scris o carte pe tema aceasta. Richard Dawkins ne pune în față alegerea: Dumnezeu sau știința. Fie ai o explicaţie sau pe cealaltă. Acest lucru însemnă că ei presupun că Dumnezeu este o explicaţie de acelaşi fel ca şi cea ştiinţifică. Dar acest lucru este absurd, dacă te gândeşti puţin. Ştiinţa este un set de discipline intelectuale. Dumnezeu este o Persoană, Creatorul. Ce aţi gândi dacă v-aş oferi următoarea alegere? Să ne imaginăm că avem în faţă un motor al unei maşini Ford. Şi eu vă ofer două posibile explicaţii, din care trebuie să alegeţi una. Explicaţia numărul unu: legea arderii interne din inginerie. Explicaţia numărul doi: Henry Ford. Alege. Lucruri foarte inteligente, nu-i aşa? Dar, în carte după carte, găsim că ni se dă această alegere de făcut, dintre Dumnezeu şi ştiinţă. Este un set fals de alternative.

    Când Newton a descoperit legea gravităţii, el nu a spus: „Minunat, ştiu cum funcţionează. Am o lege. Nu mai am nevoie de Dumnezeu.” Nu. El a scris „Principia Mathematica”, cea mai minunată carte din istoria ştiinţei, cu speranţa clară că o persoană care gândeşte să fie condusă la credinţa în Dumnezeu. El nu a făcut greşeala elementară de încurcare a categoriei filozofice dintre mecanism şi lege, pe de o parte şi agent, pe de altă parte. Este atât de simplu din punct de vedere filozofic. Şi pentru a explica – acest cuvant este un cuvânt foarte interesant – funcţionarea unui motor de Ford, ai nevoie de amândouă. Ele nu sunt alternative, nu se opun, nu se exclud una pe cealaltă. Ai nevoie şi de o descriere a agentului, dar şi de o descriere a mecanismului şi legii după care funcţionează. Şi cu toate acestea, Stephen Hawkins ne oferă exact acestă alegere în cartea sa. Este, de fapt, mult mai rău decât atât pentru că legile nu crează nimic. Dar am argumentat acest lucru în cartea mea şi nu mă pot opri să argumentez şi acum. Trebuie să mă apropii de încheiere.

    În vizitele mele în Rusia, întâlneam o altă presupunere. Era mereu sub forma unei întrebări care mi se punea peste tot în mediul intelectual. Şi suna cam aşa: „Dacă spui că Dumnezeu a creat Universul, în mod logic te întrebi cine L-a creat pe Dumnezeu.” Aţi mai auzit asta până acum? Sigur, este esenţa cărţii lui Richard Dawkins „Dumnezeu: o amăgire”. Am crezut că am auzit sfârşitul acestei întrebări în Rusia, dar a venit şi în Marea Britanie. Este un argument minunat nu-i aşa? Cine a creat pe Creatorul creaturi, cine L-a creat pe acel Creator, etc? Dacă întrebi cine l-a creat pe creatorul creaturii, prin definiţie, te gândeşti la un creator creat,s nu-i aşa? Dacă întrebi cine L-a creat pe Dumnezeu, tu te gândeşti la un dumnezeu creat. Dacă Richard Dawkins ar fi intitulat cartea sa „Dumnezeul creat: o amăgire”, nu ar fi vândut prea multe copii, pentru că nu avem nevoie de el sau de altcineva care să ne spună că dumnezeii creaţi sunt într-adevăr o amăgire. Vedeţi, ceea ce face această întrebare, de fapt, este să înlăture adevărata întrebare. Există un Dumnezeu necreat? Când întrebi cine L-a creat pe Dumnezeu, presupui că tot ce intră în categoria dumnezeu este creat. Dar dacă nu este creat? În centrul crezului credinţei monoteiste se află afirmaţia că Dumnezeu este etern. Când Dawkins mi-a pus această întrebare în public, am spus:
    - Tu crezi că această întrebare este legitimă.
    - Da, a răspuns el.
    - În regulă, eu nu cred că este, dar dacă este, permite-mi să-ţi răspund. Tu crezi că universul te-a creat pe tine. Cine l-a creat creatorul tău?
    Şi astăzi mai aştept răspunsul la acestă întrebare pentru că nu l-am primit până în ziua de azi. Întrebarea merge în ambele direcţii. Această întrebare la care ne referim, este, după cum am ştiut dintotdeauna, o întrebare fără sens şi mai ales fără sens să o plasezi în centrul unei cărţi importante.

    Ar mai fi multe lucruri pe care aş putea să le spun, dar doamnelor şi domnilor, permiteţi-mi să concluzionez aşa. În lumea intelectuală de astăzi întâlnim două perspective asupra lumii. Nu ştiu în ţara ta cum e, dar în ţara mea, perspectiva ateistă asupra lumii este privită ca şi poziţia implicită şi toţi cei ce cred altfel trebuie să-şi justifice crezul şi poziţia. Eu cred că acest lucru este fals. Eu cred că nu este nici o poziţie implicită. Toţi avem dreptul la libertate intelectuală. Dar care sunt aceste perspective asupra lumii? Pe scurt, una dintre ele spune că energia este totul şi toate celelalte, inclusiv mintea omului şi ideea de Dumnezeu trebuie să fie deductibile de jos în sus. Cealaltă concepţie este exact opusul şi anume că gândul şi Dumnezeu sunt primare şi că energia derivă din acestea. Am făcut referire mai devreme la afirmaţia evanghelistului Ioan. El a spus câteva lucruri uluitoare: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Toate lucrurile au fost făcute prin El, asta înseamnă că Dumnezeu logosul este primul. Toate celelalte derivă din El.

    Şi, doamnelor şi domnilor, ca şi om de ştiinţă, vreau să vă spun că această afirmaţie are sens şi din punct de vedere ştiinţific, pe când concepţia opusă, privită în profunzime, nu are sens. Îmi aduc aminte foarte bine când aveam nouăsprezece ani, eram student la Universitatea Cambridge, am fost chemat în camera unui laureat al premiului Nobel cu care încercasem să discut la o cină, adusese alţi câţiva profesori cu el, nici un student, mi-a spus să stau jos, apoi mi-a zis:
    - Tinere, vrei să-ţi făureşti o carieră în ştiinţă?
    - Da, domnule, am spus eu.
    - Atunci renunţă la acestă credinţă copilărească în Dumnezeu dacă vrei să ai o carieră în ştiinţă, a răspuns el, pentru că te va ologi din punct de vedere intelectual.
    A fost o presiune, nu-i aşa? O simt şi astăzi.
    - Domnule, am spus eu, ce aveţi altceva să-mi oferiţi care să fie din punct de vedere intelectual mai onorabil decât ceea ce am eu deja?
    - Evoluția creatoare a lui Bergson.
    - Atunci, am spus eu, nu fiţi surprins că voi rămâne la ceea ce am deja.

    Mă bucur că el nu a fost ca Lalen Stanford care, la inauguararea acestei universităţi, a spus studenţilor: „Amintiţi-vă că viaţa este, dincolo de toate, practică şi voi sunteţi aici pentru a vă pregăti să aveţi o carieră folositoare. Învăţarea nu ar trebui să vă facă doar mai pricepuţi în arte şi ştiinţe, ci ar trebui să vă dezvolte în întregime şi caracterul vostru moral şi religios.” Jane Stanford, soţia lui, a cioplit în piatră, în capela din centrul acestui campus, deşi anumiţi oameni au dorit să fie la periferie: „Nu este nici o îngustare atât de mortală ca şi îngustarea orizontului omului asupra lucrurilor spirituale. Nici un lucru mai rău nu i s-ar putea întâmpla cât este pe pământ, decât să nu mai vadă cerul. Şi nu civilizaţia poate preveni acest lucru, nu civilizaţia poate compensa lipsa acestui lucru, nici aprofundarea ştiinţei, nici a înţelege adevărul abstarct, nu pot despăgubi pentru slăbirea în agăţarea de cele mai măreţe şi centrale adevăruri ale umanităţii. Ce ar putea un om să dea în schimb pentru sufletul său?” Doamnelor şi domnilor, Lalen şi Jane Stanford, nu au crezut că această perspectivă înnăbuşă adierea vântului libertăţii de a gândi. Sper că nici voi nu credeţi. Vă mulţumesc foarte mult.

 

    Ce am vrea să facem, poate puţin diferit faţă de cum aţi văzut până acum că se desfăşoară sesiunile de întrebări şi răspunsuri, vom lua câte şase întrebări, le vom scrie şi apoi domnul profesor Lennox va răspunde la toate aceste întrebări pe rând; acest lucru ne va ajuta să grupăm întrebările şi poate să răspundem la mai multe întrebări decât în mod normal. Avem o întrebare aici. Sunteţi pregătit?

    1. Este vreo diferenţă între dovezile matematice şi cele filozofice? Şi, de asemenea, consideraţi că dovezile existenţei lui Dumnezeu sunt inevitabile sau există posibilitatea ca dumneavoastră să vă înşelaţi?

    2. Bună ziua domnule profesor Lennox, aş dori să ştiu dacă puteţi explica mai mult despre teorema de incompletitudine ale lui Godel, (1) dacă se aplică doar seriilor matematice sau este valabilă şi pentru fiinţe, dacă de exemplu s-ar aplica unei fiinţe cvadridimensionale, şi că o fiinţă cvadridimensională n-ar putea demonstra niciodată toate teoremele ştiute într-un spaţiu cvadridimensional în cadrul spaţiului cvadridimensional, ar trebui să iasă din acest spaţiu şi să pătrundă în spaţiul cu cinci sau şase dimensiuni. Și (2) după cum ştim, teoremele lui Godel nu se aplică seriilor infinite, deci ar fi greşit să spunem că se aplică doar fiinţelor finite şi că o fiinţă infinită, cum e Dumnezeu, nu ar fi limitată de această teoremă?

    3. Domnule profesor, vă mulţumesc pentru ce ne-aţi împărtăşit. Ați criticat faputul că studenţii care credeau în Dumnezeu din fostele ţări atee nu au putut studia din cauza mediului ateu şi, de asemenea, oponenţi sau chiar susţinători ai creştinismului, au criticat regate creştine din trecut pentru că studenţii nu au putut studia datorită credinţei lor agnostice sau atee și, mai mult, dacă nu vrem ca acţiunile făcute în numele creştinismului să fie asociate cu doctrinele creştinismului, cum ar trebui să privim la ateism şi acţiunile făcute în numele ateismului?

    4. După părerea dumneavoastră, de ce credeţi că Dawkins şi alţi atei cunoscuţi ţin la opiniile lor în ciuda argumentelor aduse de dumneavoastră şi de ce părerile lor sunt aşa de populare şi oamenii sunt gata să le creadă?

    5. Bună! Întrebarea mea este: dat fiind faptul că în fiecare zi când trecem strada, avem nevoie ca sistemul nostru vizual să funcţioneze bine pentru a vedea dacă vine spre noi un tir de exemplu, pentru a putea supravieţui, de ce credeţi că pentru fiinţe fragile cum suntem noi, a urmări realitatea nu este acelaşi lucru cu a şti adevărul despre adevăratul univers din jurul nostru? Mulţumesc.

    6. Bună ziua, domnule profesor Lennox, întrebarea mea are de-a face cu căutarea lui Dumnezeu şi cu creşterea în înţelegerea ştiinţei. Vin dintr-o ţară din Africa Centrală, unde oamenii sunt foarte ataşaţi de idei foarte tradiţionale şi necreştine despre Dumnezeu şi se pare că este foarte puternic acest lucru în Africa. De mult timp nicio descoperire ştiinţifică nu a mai fost asociată cu acest continent şi, totuşi, în viaţa de toate zilele pare să fie o căutare şi un ataşamanet faţă de Dumnezeu. Unde este întrerupt firul? Care ar putea fi răspunsul după părerea dumnevoastră?

    Mă gândeam că voi putea să scriu încontinuu ca să nu mai trebuiască să răspund la nici o întrebare. Mulţumesc pentru întrebări. Eu adun întrebări pentru că acest lucru este cea mai interesantă parte. Mulţumesc pentru că v-aţi gândit la întrebări şi pentru că le-aţi pus. Nu voi răspunde în ordinea în care au venit, ci voi încerca să le grupez un pic. Sunt câteva întrebări aici despre matematică şi prima a fost: care este diferenţa dintre dovezile matematice şi cele filozofice? Sunt dovezile despre Dumnezeu inevitabile? Aceste întrebări sunt foarte importante. Sper că nu am folosit deloc cuvântul dovezi în prelegerea mea. Ba da, l-am folosit cu Euclid. Pentru că acest cuvânt „dovadă” (cu sensul de demostraţie) are două sensuri distincte în majoritatea limbillor. Este un sens obişnuit şi folosesc acest sens în matematică unde o dovadă are un sens strict. Începând cu aceste axiome, poţi ajunge la ceste concluzii inevitabil, pe baza unei logici anume. Deci având axiomele şi logica, apoi concluziile sunt inevitabile. Acest fel de dovadă nu-l mai întâlnim nicăieri. Nu-l avem înştiinţele naturale, nu-l avem în filozofie, nici măcar nu-l întâlnim în relaţii: de unde ştii că-ţi iubeşti soţia și că ea te iubeşte? Şi acest lucru este foarte important pentru că folosirea greşită a cuvântului „dovadă” conduce la tot felul de confuzii şi de aceea m-am concentrat în prelegerea mea pe cuvântul „evidenţă”, indicatori ce arată spre o realitate. Aceste lucruri nu sunt o demonstraţie logică pas cu pas pe care orice om cu o gândire corectă trebuie să o adopte în mod logic. Nu.

    Haideţi să ne gândim la o analogie. E o analogie folositoare pentru că trebuie să ne scoatem din minte faptul că Dumnezeu este doar o teorie. Dumnezeu este o Persoană şi o relaţie cu Dumnezeu de încredere va fi un lucru complex multidimensional. Relaţia mea cu soţia mea este un lucru complex şi multidimensional, de asemenea. Eu nu aş putea să vă demostrez în mod riguros, matematic, că ea mă iubeşte, deşi sunt sigur de asta pentru că sunt suficiente dovezi care mă conving de acest lucru. Nu vă pot demonstra în mod matematic că Boeing-ul 747 care m-a adus din Londra la San Francisco acum două zile avea să mă aducă la destinaţie, dar am fost sigur că o s-o facă. Mi-am pus în joc viaţa, nu-i aşa? În alte cuvinte, este foarte important să vedem că deşi, pe de o parte, în lumea reală în care trăim nu există dovadă absolută, dar acest lucru nu ar trebui să ne facă să fugim şi să gândim că nu sunt lucruri dincolo de putinţa noastră de a raţiona. Şi acest lucru este foarte adevărat despre relaţiile dintre oameni şi de vreme ce Dumnezeu este o Persoană şi nu o teorie, mă ajută să încep să înţeleg că este un nivel multidimensional de dovezi.

    Când am mers la Cambridge am văzut o fată. Era frumoasă. Am luat dovezile prin intermediul ochilor. Înţelegeţi ce am spus până acum? Apoi am luat dovezi prin intermediul urechilor şi apoi a continuat... Nu voi da mai multe detalii. Dar adevărul este că am ajuns la un nivel şi, fiind matematician am vrut să parcurg toate etapele, deci mi-a luat şapte ani, puteţi vedea că matematicienii au dezavantaje în anumite lucruri, dar ea a fost foarte răbdătoare până când am ajuns la punctul în care i-am spus: „Aş dori să te căsătoreşti cu mine!” „Mă întrebam cât aveai de gând să mai aştepţi!” Eram pregătit să fac un angajament pe baza dovezilor pe care le aveam. Exact despre acest lucru vorbim aici când e vorba să devenim creştini. Investigăm dovezile, şi de aceea sunt ţinute şi aceste prelegeri, de aceea sunt organizate şi discuţii la universităţi, ca voi să puteţi să investigaţi având propriul vostru spațiu. Şi nu luaţi un angajament fără a avea dovezi reale. Altfel ai fi un prost, dacă pot să zic aşa. Şi eu nu aş face vreun angajament faţă de ateism decât dacă aş şti că sunt dovezi reale în favoarea sa. Sunt două părţi ale argumentului. Şi unul dintre lucrurile minunate ale universităţii unde bate vântul libertăţii, este că putem discuta aceste lucruri în libertate. Aşa că, mulţumesc pentru acestă întrebare pentru că mi se pare că este o întrebare importantă.

    Acum, a fost o întrebare despre Godel. El a fost un matematician austriac, unul dintre cei mai străluciţi ai secolului douăzeci. Şi ceea ce a demonstrat el, este că orice teorie axiomatică adecvată este incompletă, dacă acest lucru are sens pentru voi, şi în orice teorie axiomatică consistentă care poate cuprinde secvenţe de numere, va fi întotdeauna o afirmaţie adevărată care nu se poate demonstra. Nu voi detalia la ora aceasta de seară, v-ar plictisi, dar ce vreau să spun este că oameni ca David Hilbert şi alţii, că matematica, matematica pură, este sigură în mod absolut, că poţi reduce toate teoremele adevărate la manipularea simbolurilor şi până la urmă să ajungi la un nivel în care să stabileşti totul într-un sistem axiomatic. Apoi el a adus ceea ce a fost ca şi o bombă nucleară că întotdeauna vor fi într-un sistem teoreme adevărate pe care nu le vei putea demonstra şi dacă ai lărgi sistemul acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru acel sistem. Filozofii au discutat aceste lucruri de-a lungul anilor şi au fost voci care au arătat faptul că sunt anumite limitări ale acestei teorii. Limitarea pe care aş menţiona-o eu este că se aplică sistemelor axiomatice. Vă voi sugera câteva resurse bibliografice pentru că văd că nu toţi sunt interesaţi de Kurt Godel. Roger Pedros, colaboratorul lui Stephen Hawkins, este încă în viaţă, lucrează la Oxford, un geniu, el susţine că una din implicaţiile teoremei lui Godel este că gândul omului este de necuprins. Ştiţi serialul Silicon Valley! În alte cuvinte, nu putem – şi aici se vede importanţa acestui lucru şi de ce este atât de asaltat – nu putem să reducem gândirea umană la un proces, pur şi simplu, natural. Acest lucru are implicaţii majore, desigur. Aş dori să aflu ceva informații de unde a pornit întrebarea asta. Sunt foarte interesat de întrebarea pe care aţi pus-o şi am menţionat în cartea mea la care nu fac reclamă, dar o voi menţiona, „Groparul lui Dumnezeu. L-a îngropat știința pe Dumnezeu?” pentru că unul dintre lucrurile de care sunt interesat ca şi matematician este faptul că viaţa este digitală şi una dintre întrebările majore despre originea vieţii, oricare ar fi procesele naturale şi mecanice implicate, este unde îşi are sursa informaţia digitală şi dacă ştiinţa calculatoarelor ne ajută să înţelegem şi eu cred că o face. Dacă pui gunoi înăuntru, gunoi iese afară – este unul dintre principii. Dar ştiţi despre acest lucru în Silicon Valley pentru că l-aţi transformat într-o piesă de artă. Am vrut să vă fac un compliment, desigur.

    Nu am fost sigur la ce se referea următoarea întrebare despre sistemul nostru vizual şi despre perceperea realităţii că nu este acelaşi lucru ca şi cunoașterea adevărului, dar cred că acest tip de întrebare este foarte interesant. Am făcut câteva comentarii negative despre postmodernism la început şi cred în ce am spus, dar mai este și o altă faţetă. Critica socială a ştiinţei ne-a făcut un serviciu prin faptul că ne-a spus că ştiinţa este ceva ce este făcut de oameni de ştiinţă şi nu este observatorul obiectiv, imparţial, riguros şi aşa mai departe. Este asta, în parte. Şi, deci, cunoașterea adevărului şi cunoașterea realităţii – va fi mereu o diferenţă între cele două. Aşadar, aş fi de acord cu întrebarea în acest sens. Cum abordez asta? În acelaşi fel în care abordez toate celelalte întrebări. Pe baza dovezilor. Încercarea de a înţelege realitatea în orice domeniu al vieţii poate uneori să ne îndrepte spre concluzii greşite. Credem că stăpânim bine gândurile minţii noastre, dar din nu ştiu ce motiv acest lucru nu funcţionează. Şi singura modalitate în care putem să abordăm o astfel de întrebare este... Richard Feynman – îmi place foarte mult să citesc acest autor, este fizician. El a spus: „Apleacă-te asupra propriilor tale presupoziţii şi întreabă-te dacă sunt adevărate, pentru că persoana pe care o poţi înşela cel mai uşor este persoana ta însăşi.” Şi, de aceea, doamnelor şi domnilor, am petrecut o viaţă întreagă analizându-mi presupoziţiile, aşa cum am făcut şi în această seară. Vreau să ştiu adevărul. Nu vreau să fiu înşelat. Sunt foarte conştient de faptul că am crescut într-o familie creştină şi am fost învăţat să gândesc împotriva altor perspective asupra lumii. De aceea sunt fascinat de alte perspective asupra lumii şi vreau să ştiu dacă sunt adevărate sau nu. Poate nu înţeleg atât de bine realitatea, dar ceea ce pot face eu e să încerc s-o înţeleg cât de bine pot şi expunând-o în faţa multor oameni, de-a lungul multor ani, în multe limbi şi culturi, mi-am format o perspectivă, prin urmare am devenit o persoană care a luat câteva decizii despre perspectiva mea asupra lumii. Poate părea un lucru slab, dar nu cred că este, pentru că ceea ce mi se pare minunat este că noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a dat dovezi şi noi le putem cunoaşte.

    Acest lucru mă conduce la un ultim punct referitor la această întrebare. Unul din pericolele pe care le constituie o astfel de prelegere este ca tot acest proces să îşi aibă sursa în propriu meu creier, să fie, pur şi simplu, o căutare intelectuală omenească. Dar dacă este un Dumnezeu care a creat Universul mai este o posibilitate, nu-i aşa? Ca El să fi vorbit. „Doar nu vreţi să spuneţi la ora asta târzie că există vreun fel de revelaţie.” Ba da, doamnelor şi domnilor. Ba da. Dar ceea ce vreau să spun este că acesta nu se opune raţiunii. Există o noţiune ciudată prin lume în zilele noastre şi anume că revelaţia – şi vreau să spun că Scriptura este revelaţie – se opune raţiunii. Acest lucru nu are sens. Nu am întâlnit niciodată în viaţa mea vreo persoană care poate citi Biblia fără a-şi folosi creierul. Voi aţi întâlnit? Miza care este în joc aici este: sunt diferite surse de informaţie. Prin definiţie, ateismul presupune că există doar o sursă a informaţiei şi aceasta este universul din jurul nostru. Acest lucru e foarte limitativ, pentru că poate să excludă a priori că mai este o altă sursă de infomaţie, că Dumnezeu a vorbit şi aici trebuie să începem să înţelegem nu ştiinţa, ci istoria. Există vreo dovadă că acest lucru este adevărat? De aceea, pun un mare accent în viaţa mea pe ştiinţă, pe istorie şi în al treilea rând pe experienţa personală. Afirmaţia creştină este evidentă că Dumnezeu care este Cuvântul a devenit Om. Desigur, această afirmaţie este una colosală, nu-i aşa? Dar este adevărată sau nu? Care sunt dovezile? Analizează. Prin definiţie vei presupune că nu există Dumnezeu şi că nu există dovezi, dar n-aş face acest lucru prea repede, nu într-o universitate de acest calibru. Deci, cam aşa aş aborda acest subiect.

    Mai sunt două întrebări, mai avem câteva minute, nu-i aşa? Deci, haideţi să răspundem şi la ele. Căutarea după Dumnezeu şi că oamenii din Africa Centrală sunt ataşaţi de anumite tradiţii şi faptul că nu s-a prea făcut ştiinţă acolo, unde este problema? Este o întrebare foarte interesantă. Nu am nici o idee. Chiar nu ştiu. Dar mi-ar plăcea să mă gândesc la acest lucru. Este o întrebare nouă pentru mine. Ar fi total nepotrivit să spun că am vreo idee care ar fi răspunsul. Ar trebui să petrec câţiva ani, să vrbesc cu oamenii, chiar îmi pare rău că nu am fost în Africa decât o dată, în Rwanda, înainte de genocid. Deci nu am avut timp să studiez acest fenomen. Deci nu pot comenta, aşa că trebuie să-mi permiţi să nu răspund la această întrebare.

    Deci aşa aţi aflat că nu le ştiu pe toate. Ştim atât de puţin, nu-i aşa? Atât de puţin... Atât de puţin. În fiecare zi mi se pun întrebări la care nu am răspuns şi îmi place foarte mult acest lucru pentru că ne ţine smeriţi, nu-i aşa? Ce tragedie este când considerăm că avem toate răspunsurile. Dar întrebarea este, putem şti suficiente încât să avem încredere că aşa e? Dar mă îndepărtez de subiect…

    De ce Dawkins şi Hitchens încă ţin la opiniile lor, etc.? Şi de ce sunt ei aşa de populari? Nu pot spune exact de ce oamenii îşi păstrează perspectivele. Am anumite bănuieli cu privire la asta, dar nu-l ştiu suficient de bine pe Richard Dawkins ca să ştiu răspunsul, el însuşi ar trebui să răspundă la această întrebare. Aşa e corect. Acești oameni ar trebui să spună ei înşişi ce cred. Câteodată, lăsându-i pe Dawkins şi Hitchens deoparte, îl cunosc pe Hitchens mult mai bine decât pe Dawkins, are rădăcini foarte complexe. Nu ştiu cum ar fi dacă ar trebui să merg să identific corpul mamei mele care tocmai ce a intrat într-un pact suicidal cu preotul şi s-a sinucis, nu ştiu ce aş crede despre creştinism. Acest lucru i s-a întâmplat lui Christopher Hitchens când era tânăr. Mi se rupe inima. Ce influenţă, ce impresie a avut el despre ce este creştinismul!

    Şi acest lucru are legătură cu altă întrebare şi mă bucur foarte mult că persoana respectivă a pus-o. Am vorbit despre răul ateismului şi acestă persoană, pe bună dreptate, mi-a amintit să spun ceva despre creştinism care n-a fost întotdeauna fără vină în felul în care s-a manifestat, nu-i aşa? Şi încheiem cercul, pentru că am început în Irlanda de Nord. Deci, iată-mă aici în întuneric. Ce cred eu despre ce s-a întâmplat în Irlanda de Nord? Vă voi spune. Nu-mi trebuie prea mult timp pentru că mi-e foarte ruşine de ceea ce s-a întâmplat. Asta cred eu. Pur şi simplu, mi-e foarte ruşine. Mi-e foarte ruşine de faptul că Numele lui Hristos a fost asociat cu violenţa. Acesta este aspectul primul aspect. Al doilea aspect este acesta: oamenii care iau pistoale şi arme ca să apere mesajul lui Hristos, nu-L urmează pe El și nu Îl ascultă, pentru că El în mod public a intezis folosirea armelor. Este foarte interesant pentru că aceste acuzaţii împotriva creştinismului aduse de Christopher Hitchens şi Richard Dawkins în toate cărţile scrise de ei, au câteva justificări. Răspunsul meu la aceste acuzaţii este, în primul rând, că mi-e ruşine de aceste lucruri întâmplate, iar în al doilea rând, vreau să arăt că oamenii care folosesc armele ca să-L apere pe Hristos, nu ascultă de El. „Împărăţia Mea nu este din această lume”, i-a spus El lui Pilat care Îl acuza exact de ceea ce Îl acuză şi astăzi noul ateism: promovarea violenţei politice. Aceasta a fost motivul pentru care a fost arestat Isus, sper că vă daţi seama că în termeni moderni s-ar numi terorism. Şi este de o importanţă majoră din punct de vedere istoric să stabilim dacă acestă acuzaţie este fondată sau nu. Pilot a investigat-o, îngrozit de posibilitatea de a avea revolte în Ierusalim de sărbătoarea Paştelui şi a ajuns la concluzia că este nevinovat. De ce a ajuns el la acestă concluzie? Pentru că Isus a spus: “Împărăţia Mea nu este din acestă lume. Altfel slujitorii mei s-ar fi luptat. Pentru acest sfârşit am venit pe pământ”, a spus El. „Pentru acest sfârşit am venit în lume, pentru a mărturisi despre adevăr.”

    Doamnelor şi domnilor, singurul lucru pe care nu-L poţi face cu arme, este să îi forţezi pe alții să creadă adevărul şi mai ales dacă acest adevăr este despre posibilitatea iertării şi a obţinerii păcii cu Dumnezeu, ce poate fi cunoscută în acestă viaţă. Este o absurditate să crezi că acest lucru poate fi propagat prin violenţă. John Lennon a scris un cântec „Imagine”, ştiţi cântecul acesta? Imaginează-ţi o lume fără religie, imaginează-ţi o lume fără Irlanda de Nord, nu ştiu cum şi-ar putea imagina cineva lumea fără Irlanda de Nord, dar ştiţi versurile cântecului. Da, înţeleg. Dar eu nu sunt John Lennon, eu sunt John Lennox. Sper că v-aţi dat seama. Am scris şi eu un cântec care se intitulează la fel. Imaginează-ţi o lume fără Mao, imaginează-ți o lume fără Pol Pot, imaginează-ţi o lume fără Stalin. Cum ar fi acestă lume? Noii atei nu au nimic de spus despre acestă lume şi ei încearcă să-I absolve de vină pe Hitler, pe Stalin prin tot felul de metode despre care tocmai am scris o altă carte. Vă mulţumesc foarte mult pentru primirea voastră călduroasă, a fost o mare bucurie să fiu cu voi în Stanford. Noapte bună.



Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 971
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni