SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI
Autor: PREOT DAVID MARIAN  |  Album: PREDICI  |  Tematica: Credință
Resursa adaugata de MAMAIANORD in 27/06/2017
    12345678910 0/10 X

PREDICĂ LA SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI


 

Drept măritori creștini,

Iată-ne iarăși împreună în această călduroasă zi de iunie, aduna-ți pentru a face pomenire unuia dintre Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, fiind vorba de Sfântul Chiril al Alexandriei.

Părinţii Bisericii (pater â părinte) sunt persoane care, prin viaţa şi activitatea lor, au meritat şi au primit de la Biserică titlul de Părinte al ei. Ei se numesc şi Sfinţi Părinţi, Părinţi ai Bisericii sau Părinţi bisericeşti.

Începând din primele secole creştine, denumirea de Părinţi bisericeşti, Sfinţi Părinţi, Părinţi Sfinţi, Părinţii Bisericii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sau Părinţii dascăli şi învăţători exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinţei. Ei, Părinţii, mari dascăli şi învăţători, sunt consideraţi drept reprezentanţii normativi ai tradiţiei doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizaţi ai credinţei, dar ei au avut şi o uriaşă experienţă duhovnicească, iar ortodoxia credinţei şi vieţuirea sfântă au constituit chintesenţa în scrierile şi în întreaga lor activitate. Pe lângă viaţă sfântă, ei s-au distins şi prin propovăduirea învăţăturilor bisericeşti primite de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli.

Pentru ca să poată fi numit cineva Părinte bisericesc, trebuie să avem încredinţarea că Biserica i-a acordat în mod expres acest titlu. Organul prin care vorbeşte Biserica este Sinodul Ecumenic. Prin urmare, Părinţii bisericeşti sunt numai acele persoane pe care le-a decretat vreun Sinod Ecumenic drept Părinţi bisericeşti. Prin deducţie, se mai consideră drept Părinţi bisericeşti şi aceia de care întâmplător nu s-a ocupat nici un Sinod Ecumenic, dar pe care i-au numit Părinţi bisericeşti ceilalţi Părinţi bisericeşti, decretaţi de Sfintele Sinoade.

De aici urmează că Părinţi bisericeşti sau Sfinţi Părinţi nu se mai numesc începând cu secolul al VIII-lea, fiindcă din acest secol nu s-au mai ţinut Sinoade Ecumenice, care să acorde acest titlu. Nu avem deci Sfinţi Părinţi sau Părinţi bisericeşti decât în primele opt secole.

Prin urmare, titlul de Părinte bisericesc sau de Părinte al Bisericii numai Biserica îl poate da cuiva, chiar dacă numele de părinte îl putem acorda fiecărui cleric, dar numai de părinte al nostru.

S-a dat deci acestor autori (din primele opt secole) denumirea de Părinţi. Acest titlu era rezervat, la origine, conducătorilor Bisericii, episcopilor, depozitari ai autorităţii doctrinare, cât şi disciplinare. Mai târziu, în tratatele teologice şi în lucrările conciliilor din secolul al V-lea acest cuvânt îi desemna atunci pe apărătorii credinţei împotriva ereticilor.

Așadar, vă invit să facem o incursiune în viața Sfântului Chiril pentru a vedea dacă I se cuvine această titulatură de Sfânt Părinte Bisericesc.

 

Frați creștini,

Sfântul Chiril, marele între dascălii Bisericii, era din Alexan­dria, născut din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Şi fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie şi în fapte bune. El era desăvârşit învăţat şi deprins cu cărţile elineşti şi latineşti, atât în înţelepciunea cea dinafară, cât şi în cea dinăuntru şi duhovnicească. El se îndelet­nicea totdeauna cu citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.

Pentru aceea şi Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înţelepciu­ne şi fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. De atunci Sfântul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos întocmai ca un crin binemirositor şi frumos, care înflorea cu curăţia şi cu faptele bune, şi care umplea pe credincioşi cu mirosul dumnezeieştii lui înţelepciuni.

Iar după ce a murit Teofil, toţi clericii de obşte şi mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici şi pe dez­binaţii cei care se numeau novaţieni. Iar novaţienii purtau haine albe, poate ca să se arate prin aceasta curăţia petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, acela nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o pe ea preadesfrânare, şi botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezaţi, după dreapta credinţă.

Numele acestora vine de la  Novat, începător al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împăratului Decie şi care dorea să se facă papă al Romei. Dar, fiindcă după moartea lui Favin, papa s-a făcut fericitul Cornelie și nu Novat, pentru această pricină s-a despărţit de la soborniceasca Biserică şi s-a făcut întru toate vrăjmaş al dumnezeiescului Cornelie şi al întregii Biserici soborniceşti. Astfel despărţindu-se de Biserică, a câştigat şi pe alţii de un cuget cu el, făcându-se ca un alt papă. De acolo s-a întins eresul şi dezbinarea aceasta până la Alexandria.  Pe  ereticii aceştia şi pe episcopul lor, Teopempt, i-a gonit Sfântul Chiril, îndată ce s-a făcut patriarh.

Aproape de Alexandria, ca la douăsprezece stadii, se află un loc ce se numeşte Canovos şi aproape de acela este un alt loc ce se numeşte Manutin, în care era o capişte veche locuită de draci.  Tot locul acela era foarte înfricoşător din pricina mulţimii duhurilor necurate ce locuiau acolo.  Patriarhul Teofil, de multe ori a voit să curăţească acel loc de draci şi să-l facă locaş sfânt, spre a se preamări Dumnezeu; dar n-a putut din diferite motive. Însă fericitul Chiril, s-a îngrijit de aceasta şi s-a rugat cu osârdie lui Dumnezeu, ca să-i dea ajutor şi putere să izgonească din acel loc duhurile cele necurate. Atunci i s-a arătat lui în vis îngerul Domnului şi i-a zis să aducă în locul acela cinstitele moaşte ale sfinţilor doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, şi astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Iar Sfântul Chiril a îndeplinit porunca îngerului şi a adus în acel loc moaştele sfinţilor doctori fără de arginţi, zidind acolo o biserică în numele lor.

După ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necuraţii şi gândiţii diavoli, a trebuit să gonească şi pe văzuţii şi smintiţii diavoli, care erau urătorii de Hristos, și anume pe evrei. În Alexandria era o biserică foarte mare şi foarte frumoasă, care se numea „biserica lui Alexandru”, fiind zidită de episcopul Alexandru. Pierzătorii evreii, voind să facă rău creştinilor, s-au înarmat toţi şi, într-o noapte, au făcut un zgomot mare, alergând pe drumuri şi strigând printre casele creştinilor: „Arde biserica lui Alexandru”. Creştinii auzind, au alergat îndată cu sârguinţă să stingă focul. Dar evreii, văzând aceasta, au sărit asupra creştinilor, începând a-i tăia pe unul cu sabia, pe altul cu cuţitul, pe altul îl ucideau cu suliţa, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mână; încât au ucis mare mulţime de creştini în acea noapte.

Sfântul Chiril, aflând dimineaţa de întâmplarea aceea,   s-a mâhnit şi căuta judecată asupra evreilor de la eparhul cetăţii, care se numea Orest. Dar eparhul, deşi era creştin, fiindcă avea ură asupra sfântului, era de partea evreilor ucigaşi şi îi ajuta. Atunci Chiril, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a luat cu el mulţime de creştini şi au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuinţele lor le-au surpat şi le-au ars împreună cu sinagoga lor. Aflând eparhul de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului şi a început a face rău rudeniilor şi prietenilor sfântului. De atunci se afla între sfânt şi între eparh mare neînţelegere şi neunire, pentru că sfântul părtinea pe creştini, iar eparhul pe evrei, scriind fiecare împăratului Teodosie cel tânăr, despre pricina aceasta, până a venit poruncă de acolo, ca să nu mai locuiască evreii în cetate.

După aceasta, a urmat în Alexandria şi o altă întâmplare rea, care s-a făcut pricină de ucideri şi de mare tulburare. Iată care este: În cetatea Alexandria era o fecioară filosoafă care se numea Ipatia, binecredincioasă şi îmbunătăţită, fiica lui Teona filosoful. Ea învăţase filosofía din tânără vârstă de la tatăl său, sporind atât de mult încât întrecea cu înţelepciunea pe toţi filosofii vremii de atunci. Ea îşi păzea fecioria curată şi n-a voit să se însoţească cu bărbat; mai întâi şi mai ales pentru dragostea lui Iisus Hristos, iar apoi şi ca să poată fără de tulburare să se îndeletnicească cu cărţile filosofiei.

Pentru aceea, bărbaţii cei râvnitori de înţelepciune alergau în Alexandria din toate părţile, ca să audă înţelepciunea filosoafei Ipatia. Şi toţi clericii şi boierii şi întreg poporul o cinsteau şi ascultau cu dragoste sfaturile şi dojenile ei cele folositoare de suflet. Această filosoafă, voind să facă pace între patriarh şi eparh, se ducea cu multă blândeţe şi smerenie, uneori la unul, alteori la celălalt şi, cu cuvintele ei cele înţelepte şi pricepute, i-a înduplecat pe amândoi să se împace, deşi preasfinţitul patriarh căuta şi mai înainte de aceasta să se împace cu eparhul; dar acela nici nu voia să audă de pace.

Într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, nişte zurbagii, care urau pacea eparhului şi a patriarhului, au năvălit asupra ei fără de veste şi, trăgând-o cu sila afară din caretă, i-au sfâşiat hainele şi au bătut-o fără de milă, până ce au omorât-o. Şi nu s-au săturat numai cu acea răutate a lor, ci, cu neomenia şi cu nemilostivirea lor de fiară, au năvălit asupra trupului celui mort al fecioarei, l-au tăiat bucăţi şi l-au ars în locul ce se numea Chinar.

Înştiinţându-se toţi alexandrinii de această jalnică ucidere şi rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales cei iubitori de învăţătură şi înţelepţi. S-au mai înştiinţat încă de tulburarea aceasta şi monahii care locuiau în muntele Nitriei şi, umplându-se de râvnă, s-au adunat ca la cinci sute.  Pogorându-se în Alexandria, în ajutorul şi apărarea patriarhului, au găsit pe drum din întâmplare pe eparhul în caretă şi îndată au început a striga, ocărându-l şi numindu-l păgân şi slujitor de idoli, de vreme ce fiind mai înainte păgân, luase de puţină vreme botezul în cetatea lui Constantin.

Iar unul din monahii aceia, cel mai mânios, a aruncat o piatră asupra eparhului şi l-a lovit în cap. După aceea, adunându-se mulţime de popor, au alungat pe acel monah şi au scăpat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie şi l-au dus la eparh, care, socotind că sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie şi atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetăţii, încât l-a omorât. Iar sfântul, înştiinţându-se de acest lucru, s-a mâhnit şi a trimis de a luat trupul monahului şi l-a îngropat cu cinste.

Toate acestea au dat îndrăzneală evreilor. Ei şi-au făcut mai întâi o nouă sinagogă acolo unde se aflau, apoi  au făcut o cruce lungă, au prins un copil al unui creştin oarecare, pe care, dezbrăcându-l, l-au răstignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subţiri. Apoi, după ce au râs mult de dânsul, au scuipat în faţa lui şi l-au batjocorit iar pe urmă de l-au bătut atât de mult până ce l-au omorât.

De toate acestea aflând dumnezeiescul Chiril, s-a plâns împăratului; care însă a judecat cu dreptate şi a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor să-i muncească foarte tare, iar pe eparhul Orest l-a scos din dregătoria sa.

Însă diavolul, vrăjmaşul păcii şi al adevărului şi izvorul tuturor răutăţilor, n-a lăsat pe Sfântul Chiril şi pe ceilalţi creştini să se bucure multă vreme de această pace, aducând erezia lui Nestorie. Acest răucredincios Nestorie, după ce a fost ales patriarh la Constantinopol la numint pe Hristos „numai om, nu și Dumnezeu”, iar pe Născătoarea de Dumnezeu numind-o nu Născătoare de Dumnezeu, ci „Născătoare de Hristos”.

Avea și adepți: pe episcopul Dorotei şi preotul Anastasie

Episcopul Dorotei, învăţând pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetăţii lui Constantin, a strigat şi a zis acest cuvânt hulitor: „Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anathema”. Iar Anastasie zicea: „Să nu numească cineva pe Maria Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era om de parte femeiască. Şi cum este cu putinţă să se nască Dumnezeu din trupul omului?” De atunci înainte au început să se nască prigoniri şi certuri pentru aceasta în popor.

Înştiinţându-se de toate acestea, Sfântul Chiril al Alexandriei s-a mâhnit foarte tare și a scris scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frăţească, să lepede nişte socoteli ereticeşti ca acestea şi, cu schimbarea lui în dreapta credinţă, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credinţă. Dar, Sfântul Chiril, văzând pe Nestorie neîndreptat, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris încă şi clerului din Constantinopol şi împăratului; apoi a mai scris şi lui Celestin, papa Romei, şi celorlalţi patriarhi; de asemenea, a scris şi la felurite cetăţi şi laturi, către episcopi, la dregători şi la boieri.

Fiindcă eresul lui Nestorie creştea din zi în zi tot mai mult şi sporea din ce în ce mai rău, iar dezbinarea Bisericii se făcea mai mare şi mulţi din episcopi erau atrați  de această erezie împăratul Teodosie cel Tânăr, vrând să îndrepteze aceste sminteli a poruncit să se adune la Efes al treilea Sinod Ecumenic, în anul 43l.

S-au adunat două sute şi mai bine de episcopi din toată lumea. Papa de atunci al Romei, Celestin, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrâneţe şi slăbiciune, a scris Sfântului Chiril să ţină locul lui în sinod.  Sinodul a formulat dreapta învățătură despre Hristos și Născătoarea de Dumnezeu și l-au exilat pe ereticul Nestorie în Tebaida cea de sus, unde a murit în chinuri groaznice.

Acestea le-am povestit pe scurt şi cu puţine cuvinte, dar până să  se adune sinodul Sfântul Chiril a pătimit multă necinste şi osteneală, luând multe clevetiri şi prigoniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie. Aceștia, fiind ajutaţi de dregătorii cei lumeşti, au făcut adunarea lor şi au propovăduit că dumnezeiescul Chiril este eretic şi de un gând cu Apolinarie, cel care se lepădase de adevărata înomenire a lui Hristos şi zicea că Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul minţii. Din această pricină a fost aruncat în temniţa din Efes şi a purtat fiare, nevoindu-se pentru adevăr împreună cu Memnon al Efesului.

Fericitul Chiril şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale cu petrecere minunată, păstorind turma sa cea cuvântătoare la păşunea cea aducătoare de viaţă, povăţuindu-i pe toţi la calea mântu­irii cu mare înţelepciune şi cu ştiinţă duhovnicească, întorcând din rătăcirea diavolului pe cei rătăciţi. Dovadă învederată a înţelepciunii şi a ştiinţei sale este povestirea care urmează, pe care voim să o adăugim aici ca pe o îndulcire a ascultătorilor.

Avva Daniil ne spune în Pateric, cum că în părţile cele mai de jos ale Egiptului era un bătrân cuvios, adică cu petrecerea sfânt, dar simplu şi greoi la minte. Pentru aceea, din simplitatea lui, socotea şi zicea că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemând la sine pe bărbatul acela şi înştiinţându-se că face semne şi minuni şi orice va cere de la Dumnezeu îi arată lui, a uneltit o înţelepciune ca aceasta. El a zis cu blândeţe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu şi alt gând iarăşi îmi zice că nu este fiul luj Dumnezeu, ci este om şi arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială pentru aceasta. Pentru aceea te-am chemat, ca să-ţi spun ca să te rogi lui Dumnezeu, să-ţi descopere adevărul, ca să mi-l arăţi şi mie”. Iar bătrânul, auzind aceasta şi bizuindu-se pe nevoinţa sa, a răspuns cu cutezare şi cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, şi orice-mi va descoperi, voi arăta-o şi marii tale sfinţenii”.

Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile şi a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i arate cele pentru Melchisedec. Şi descoperindu-i-se adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril şi i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar sfântul i-a zis: „Şi de unde ştii, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toţi patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toţi aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea şi când a venit să treacă Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Deci m-am încredinţat cu adevărat, stăpâne, că desăvârşit este aşa”. Atunci Sfântul Chiril, mulţumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că a izbăvit pe acel bătrân din rătăcire şi l-a eliberat cu pace. Deci bătrânul, ducându-se, a mărturisit tuturor că Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o înţelepciune ca aceasta şi cu astfel de meşteşug duhovnicesc al sfântului, a fost povăţuit bătrânul cel simplu la cunoştinţa adevărului.

 

Iubiți credincioși,

Aceasta este viața dusă de Sfântul Chiril, o viață  plăcută lui Dumnezeu trăită în dragoste față de Hristos și față de om.

Sfântul Chiril a trăit pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe cărţi folositoare de suflet şi dreptcredincioase, dintre care cele mai alese sunt: Comorile şi Glafira la Sfânta Scriptură cea Veche. Şi curăţind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se prăznuieşte adevărata lui pomenire, căci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfârşitului său, ci pomenirea fugii lui, adică a suirii lui din Alexandria la Efes. Această fugă a lui a fost socotită vrednică de praznic; căci a fost pricină de multe bunătăţi pentru Biserica lui Hristos, fiindcă prin ea s-a adunat Sfântul Sinod al treilea a toată lumea, a fost izgonit eresul cel hulitor al lui Nestorie şi dreapta credinţă a fost propovăduită lumii. Astfel, Sfântul Chiril nevoindu-se cu buna nevoinţă, credinţa cea prea dreaptă întărind-o la sinod, împăcând lumea şi liniştind-o de tulburări, curăţind turma sa de eresuri şi viaţa sa împodobind-o cu mari fapte bune, s-a dus să-şi ia cununa pregătită lui de puitorul de nevoinţe Hristos şi plata pentru osteneli.

Iar la moartea Sfântului Chiril, a stat lângă el însăşi Doamna şi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu şi a cercetat pe robul său cu sârguinţă; căci şi el, în viaţa sa, a slujit ei cu credinţă şi mult s-a nevoit de trei ori fericitul pentru cinstea ei. Şi acum se află în ceruri şi se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii şi cu apostolii, cu ierarhii şi cu toţi sfinţii cei din veac, iar mai ales cu cel desăvârşit şi iubit prieten al său, cu dumnezeiescul Ioan Gură de Aur; şi stă fără mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru şi înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat şi a pătimit rău. Şi neîncetat roagă pe Preasfânta şi cea de o fiinţă Treime pentru toţi creştinii, ca să dobândească şi ei împărăţia cerurilor. Pe care, dea Dumnezeu ca să o dobândim şi noi toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

 

PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, MAMAIA NORD

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 265
Opțiuni