Când, Doamne?

Când întrebările mele vor tăcea,
când sinele meu se va umple de Tine,
când brațele mele se vor odihni
și suspinele după Tine vor înceta?

Când, Doamne,
cenușa nu va mai fumega,
iar noroiul nu mă va mai afunda?

Când șarpele își va pierde puterea,
izgonit pe vecie de flăcări,
iar pietrele vor vorbi din nou?

Când și el va fi părăsit de îngerii lui,
gol și pustiit, ca mine?

Mă uitam la șarpe.
Își schimba pielea...
Cât de viclean era,
cel mai șiret dintre vietățile pământului!

Eu eram gol și fericit
și nici nu știam ce este rușinea.

A venit el cu pieile lepădate,
să-mi arate goliciunea,
să-mi șoptească:

„Hotărât că nu veți muri,
veți fi ca El!”

Și-am cunoscut rușinea,
iar frumusețea m-a părăsit.

Când, Doamne,
murirea îmi va dezveli
frumusețea pierdută?

Când urma Ta va fi umbra mea,
iar fața Ta va lumina din nou chipul meu?
Când durerea Ta va acoperi omul
și mă vei lua cu Tine?