Mi-am ridicat adesea privirea către cer
Chemându-Te în lacrimi din multele-mi dureri...
Însă la rugăciune nu am primit răspuns,
Căci dincolo de nouri de mine-ai stat ascuns...

Mi-am zis: cu siguranță că mă va asculta
Dacă în odăiță smerit mă voi pleca!
Și-ngenuncheat, în rugă, plângând, Te-am tot chemat,
Dar nici de astă dată răspuns nu am aflat... .

Și-atunci mi-am spus: chiar dacă sleit sunt de puteri,
Am să-mi ridic și ochii și mâinile spre cer!
Și pe podeaua rece din odăița
mea,
Îngenuncheat, cu lacrimi, din nou Îl voi chema!

Căci e cu neputință ca El să nu-mi răspundă:
Cel ce-a făcut urechea se poate să n-audă? ...
Și am făcut aidoma... dar Tu, tot n-ai răspuns...
Și, ca mai înainte, m-am tulburat nespus...

Atunci mi-am zis: desigur, chiar dacă mă simt frânt,
Mă voi ruga ca David, cu fața la Pământ...
Dar multele-mi suspine Tu nu le-ai auzit... .
Rămas-am de ocară, pierdut și părăsit...

Până și cei din preajmă de mine râd mereu:
-S-a încrezut zadarnic în Domnul Dumnezeu!
El a crezut în vise și-n goale promisiuni,
Care de fapt sunt basme și mari deșertăciuni!

Și-acum, totuși, priviți-l: doar o ființă firavă
Ce-abia se mai târăște: pe scurt, e o epavă!
Nici oamenii, nici cerul parcă nu-l mai ascultă,
Iar bolta cea înaltă doar pentru el e mută!

-Auzi, auzi, Tu, Doamne, cum mă batjocoresc
Și cum mai râd de mine cei ce mă prigonesc? ...
Cu-adevărat mă doare, căci îmi erau aproape:
Stăteam toți la o masă și-acum se țin departe...

O, Doamne, ce pot face? ... Și cum să mă mai rog
Ca să asculți suspinul unui nevrednic rob? ...
Cu câte lacrimi oare în rugă să Te chem
Ca să-mi răspunzi din ceruri ca Salvator suprem?

Nu mă lăsa, Părinte, nu Te îndepărta,
Căci glia-întunecată nu Te poate lăuda!
Grăbește de-mi ajută, căci sunt sărac, lipsit,
Lovit sunt și în suflet, și-n trup din greu lovit!

Ridică-mă, Părinte, mai sus de lumea rea,
Să vadă toți vrăjmașii că ești de partea mea!
Mă vindecă, Părinte, să pot mărturisi
Că Tu și azi ești Medic și că poți izbăvi!