Întuneric


Așa un întuneric mi-e în jur
Și mă cuprinde teama tot mai tare,

Iar gândurile încep de mă tulbur,
Făcându-mă să cred că nu e zare.

Mi se înfășoară lesne pe picior
Un fir de frică și de neputință;

Încerc să-l rup, crezând că pot ușor,

Dar se împletește acum cu necredință.

Începe mintea a născoci la planuri
Din răsărit de soare până-n asfințit,

Dar toate se desfac ca niște valuri

Când se lovesc de stânca rece de granit.

Și-ncep bătăi a inimii să crească
Necontrolabil, mă cuprind fiori,
Venind și tensiunea în creștet să lovească, Pierzând vederea-mi de atâtea ori.

O și mai mare frică mă cuprinde,
Plângând adesea greu, necontrolat,
Văzând cum întunericul se întinde,

Luându-mi și aerul de respirat.

Depresia vine să-și facă cuibul,
Căci locul este deja pregătit;
Cu pași mărunți, precum în iarbă cerbul, Înaintează drept, necontenit.

Acum, din viziunea veșnică-n soare,
Iar capul drept, ce-mi sta mereu în sus,
Mi-e prins prea strâns de piept de niște gheare
Și mi-a zdrobit credința ce-mi era în Iisus.

M-a biruit pe mine pentru o vreme,
Dar nu pe Acel ce-i veșnic sfânt și tare.
De El până și moartea, da, se teme,

Căci a biruit prin cruce, puteri neclintitoare.

Zdrobit până la pământ de oameni și încercări,
Cu răni adânci ce dor în mare fel,
Ducându-mă adesea în disperări,
Dar nu, dar nu, eu nu mă las de El.

În toată bezna care mă înconjoară,

Aleg să nu Te las de mână niciodată,
Și iartă-mi necredința prea ușoară.
Te rog, mă iartă, Doamne, încă o dată.