Omenirea, pierdută-n valea de ruine,
Cuprinsă de întuneric tot mai adânc,
Se afundă în mocirlă
Până se scufundă la fund.

Nu vrea să se mai îndrepte,
Vrea tot mai multe plăceri
Ce sunt o urâciune
În fața lui Dumnezeu.

Nu mai ține cont de orânduieli
Și le face pe ale lor,
Chiar și prin legi
Ei își apără mândria lor.

Un desfrâu mai adânc
Decât a fost în Sodoma și Gomora,
Începând din Europa
Până în Africa a ajuns.

A cuprins pământul întreg,
Ei nu se mai roagă,
Nu vor să îndrepte ce e rău,
Ajungând să dea vina pe Dumnezeu.

Mulți Îl folosesc ca scuză,
Zicând că așa s-au născut,
Negând ale lor boli mintale,
Vrăjmașul mintea le-a întunecat.

Pierduți în desfrâu,
În cel mai întunecat păcat,
Jucând roluri care mai de care,
Chiar și iadul râde.

Când văd ce idei au
În patul conjugal,
Ce a ajuns o spurcăciune
În fața Dumnezeului Preaînalt.

În loc să se îndrepte,
Ei cer și mai mult,
Căci, odată legat de păcat,
Nu poți scăpa fără mărturisire.

Dar cui să se mărturisească,
Când mulți conducători trăiesc
În păcate adânci,
Mai rău ca și ei?

Crezând că la sfârșit de zi
Iertare e scrisă în dreptul lor,
Dacă pe genunchi se apleacă,
Murmurând din buze.

Dar amar se înșală,
Păcatul e păcat, iar prețul lui e scump,
Se plătește chiar de ești iertat,
Dacă viața nu ți-ai îndreptat.

Un om curat, născut din nou,
El lasă la o parte ce e rău
Și pașii și-i îndreaptă spre cer,
Cu ochii țintiți la Dumnezeu.

Căutând ce e bine
Și făcând voia Lui,
Aducând în lume
Speranța mântuirii în dar.