În noaptea mută, rece și adâncă,
S-a prăvălit o piatră de mormânt,
N-a fost nici moarte, n-a rămas nici stâncă,
Să țină-n lanțuri Cerul pe pământ.

​A curs lumina-n valuri de mătase,
Căci viața deschidea întregul cer,
Iar moartea, ce tiptil se strecurase,
S-a risipit sub cuiele de fier.

​S-a scris atunci victoria deplină,
Din răni se coborau raze de soare,
Iar lumea, copleșită de lumină,
A înțeles că dragostea nu moare.

​S-a risipit și teama, și durerea,
Un aer proaspăt s-a simțit în zori,
Căci viața s-a trezit dintr-o tăcere
Și-a înflorit în miile culori.

​S-a șters tot greul, s-a spălat tot norul,
Sub cerul alb, curat și fără nori,
Iar sufletul și-a regăsit iar zborul,
În dimineața sfintelor splendori.

​S-a așternut o pace peste lume,
Peste poteci și mări, de necuprins,
Iar vântul n-a mai vrut deloc să sune,
Când focul din adâncuri a fost stins.

​S-au strâns în iarbă boabe mici de rouă,
Ca niște lacrimi șterse de pe chip,
Pământul a primit o viață nouă,
Când timpul s-a oprit peste nisip.

​S-a dus în zare orice urmă sumbră,
S-a stins durerea crucii pe pământ,
Ce n-a lăsat în urmă nicio umbră,
Doar haina albă din mormântul sfânt.
Amin