Sunt un străin pe-acest pământ,
Nu am vre-o bogăție,
Caci tot ce-am strâns... am dăruit,
S-ajung în veșnicie.

Nu strâng comori ce pier în vânt,
Nimic ce se destramă,
Pășesc tăcut, nu sunt lipsit,
Sunt fără de vre-o teamă.

​Am dat ce-am strâns, dorind să schimb,
Argintul pe lumină,
Să nu robesc acest pământ,
Să nu port nici-o vină.

​Căci ce poți lua la un sfârșit,
Din lumea trecătoare?
Decât un suflet mântuit,
În Țara cea cu soare.

Nu caut slavă pe pământ,
Nici titluri scrise-n piatră,
Căci timpul le preface-n scrum,
Le dă uitării pradă.

​Mă mulțumesc cu tot ce em,
Din cer în orice zi,
Pășind spre porțile de sus,
Unde m-oi odihni.

​E lanțul greu pe-al lumii drum,
Plin de mândrii deșarte,
L-a margini toate-am lepădat,
Să pot să merg departe.

​Căci bogăția mea e sus,
Acolo... nu se moare,
În dragostea care-am crescut,
Sub zâmbet de iertare.

​Iar când cortina va cădea
Peste-a mea viață scurtă,
Voi trece pragu-n infinit,
Cu inima tăcută.

Și-atunci, lăsând în urmă tot,
Ca un ecou în zare,
Voi fi un zâmbet înflorit,
În veșnica splendoare.

Nu voi mai fi un rătăcit,
Străin... ca înainte,
Ci un copil acas-ajuns,
În brațe de Părinte.

Voi fi o rază-n infinit,
Uitat de griji și de suspine,
Un călător ce-a biruit,
Ajuns în slăvile divine.
Amin