Pe drumul plin de chinuri, sub lemnul greu și rece,
Isus a mers agale, prin lumea care trece.

Coroana cea spinoasă, pe frunte-au așezat,
Iar sângele cel sfânt, pe chip s-a revărsat.

​Bătăi de bici cumplite, pe spate I-au lovit,
Când l-au împins la moarte, păcatul fiind plătit.

Și palmele curate, ce-au binecuvântat,
Bătute-au fost în cuie, de-un neam ce l-a trădat.

​Mai greu decât lovirea, și rănile din trup,
A fost momentul negru, când toate s-au pierdut.

Când Tatăl Sfânt din slavă, privirea și-a întors,
Din gura Lui un strigăt, de jale când a scos.

​„De ce M-ai lăsat singur?” – a spus cu glas amar,
Purtând întreaga vină, când suferea calvar.

O lume-ntreagă atunci, cu sânge a spălat,
Când viața Lui cea sfântă, ca jertfă El și-a dat.

​Nu cuiele de fier, pe cruce L-au ținut,
Nici hula celor care, pe Rege L-au bătut.

Ci dragostea cea mare, ce n-a avut hotar,
A curs spre noi atunci, cu mântuire-n dar.

Și-n clipa cea din urmă, cu capul aplecat,
A spus: „S-a isprăvit”, și totul s-a schimbat.

În mâinile divine, El duhu-ncredința,
Iar cerul și pământul în taină suspina.

Cu sulița în coastă, păgânii I-au străpuns,
Și harul mântuirii în lume a ajuns.

Iar cei ce-l părăsiră, cuprinși de teamă grea,
Au înțeles că jertfa, o taină ascundea.

Dar dragostea nu moare, nici moartea n-o oprește,
În jertfa de pe cruce, iubirea vie crește.

Ea a învins și chinul, tăcut ce-a suferit,
Prin suferință Domnul, un cer ne-a dăruit.
Amin