Pe lemnul greu curgea tăcut, al dragostei izvor,
Plătind cu viața Lui atunci, păcatul tuturor.

Tăcerea Lui plângea adânc, sub ceru-ntunecat
Căci soarele ascuns stătea, când Domnu-a sângerat.

Sub crucea grea stăte-aplecat, ducând pe umeri vina,
Ea nu era a Lui, ci-a mea, dar aducea lumina.

Să tac și eu, să taci și tu, pe urma-nsângerată,
Spre veșnicii nu e ușor, nici calea nu e lată.

Lovit, batjocorit de toți, răbda doar în tăcere,
Mai mare dragostea-i era, decât a Sa durere.

Atunci un lemn mărturisească, că jertfa Lui divină,
Și azi coboară har de sus, și viață în lumină.

Privirea Lui sub sânge sfânt, spre ceruri se-nălța,
Și pentru cei ce-l răstigneau, iertare El cerea.

Iar când cu glasul stins a spus: , , S-a isprăvit acum",
S-a frânt perdeaua deschizând, prin El cerescul drum.

Un sânge ce s-a scurs atunci, promite veșnicie,
E sânge sfânt, dăruitor, de cer... de-Mpărăție.

În rana Lui atunci s-a scris, promisa Lui iertare,
Prin ea coboară Duhul sfânt, ce-aduce îndurare.

Căci jertfa Lui pe lemnul crud, zadarnică n-a fost,
Prin ea avem o cale azi, și-o viață cu un rost.

Avem un drum spre cer senin, cu soare ce nu-apune,
Prin jertfa Lui putere-avem ca să ieșim din lume.
Amin