Întoarcere

Când drumul meu s-a frânt în praf,
Și pașii mei s-au rătăcit,
Am auzit un glas atât de blând:
„Copilul Meu, te-am așteptat mereu smerit.”

Cu inima zdrobită m-am oprit,
Cu ochii umezi, fără cuvânt,
Dar brațele cerului s-au deschis larg —
Și-am înțeles ce-nseamnă harul sfânt.

Nu m-a întrebat de ce-am plecat,
Nici câte nopți am rătăcit,
Mi-a șters rușinea cu iubire
Și-n pacea Lui m-a odihnit.

Căci cine cade și se-ntoarce,
Nu-i lepădat, nu-i părăsit,
Iubirea Lui ridică iar
Pe cel smerit și pocăit.

De-atunci pășesc cu teamă sfântă,
Cu dor de cer, cu gând curat,
Căci am găsit în întoarcere
Un Tată bun… ce m-a iertat.