1.

Când zorii se ridică blând în zare,
Iar inima se-nchină în tăcere,
O pace caldă vine ca o mare
Și spală orice teamă, orice durere.

2.

Nu-i bucurie născută din avere,
Nici din cuvinte ce se risipesc ușor,
Ci dar ceresc, izvor de mângâiere,
Aprins în suflet de-al iubirii dor.

3.

Ca floarea ce se-nalță după ploaie,
Cu fruntea udă, dar cu chip senin,
Așa se-nalță omul din nevoi
Când harul Domnului îi este sprijin.

4.

În zile grele, când puterea scade,
Și drumul pare lung și apăsat,
Un cântec sfânt în inimă se-aude:
„Nu ești pierdut, ești veșnic apărat.”

5.

Bucuria nu strigă, nu se laudă,
Ea crește liniștit, ca un izvor,
Și-n taină pune-n inimă nădejdea
Că Dumnezeu veghează cu amor.

6.

Când gândul obosit se rătăcește,
Și sufletul suspină în pustiu,
O rază vie iarăși se ivește —
Chemarea blândă: „Eu cu tine sunt, să știi.”

7.

O, ce bogat e omul care crede,
Chiar dacă mâinile îi sunt goale,
Căci poartă-n el comoara ce nu piere:
Lumina ce nu cunoaște apus soare.

8.

Bucuria-i ca un psalm rostit în șoaptă,
Ca roua dimineții pe pământ,
Ca brațul cald ce sufletul îl poartă
Spre pacea fără teamă, fără vânt.

9.

Și când se va sfârși a vieții cale,
Nu plânsul va rămâne amintire,
Ci bucuria sfântă ce răsare
Din credință, har și mântuire.

10.

De-aceea cânt cu inima deschisă,
Chiar dacă drumul nu-l înțeleg deplin:
Bucuria mea e-n Domnul pusă —
Izvor etern, lumină fără chin.